Valentin Butnaru

Visez. Visez la momentul în care Valentin seniorul mă va întreba dacă a meritat totul, stând țanțoș pe un fotoliu VR, probabil. Îi voi răspunde prompt și ferm că a fost o meserie care m-a ales pe mine, nu viceversa. Că stropul zilnic de adrenalină generată de nevoia de a mă autodepăși, de a chestiona orice, de a găsi argumente pentru decizii inopinate, de a livra echidistanță în momente subiective… nu putea fi obținut mai îndestulător în niciun alt mod. Că sunt un om de oameni, în ciuda nevoii mele de recluziune temporară; că empatizez feroce cu poveștile nespuse ale oamenilor simpli și că îmi declanșez un alter ego beligerant dacă dau de nedreptate. Dacă Valentin adolescentul mă va fi întrebat: “Cum vom fi, la vârsta ta?”, i-aș fi răspuns că acel cumul de decizii si acțiuni, uneori lacunare de temei… îl va conduce către cel mai bun deznodământ - un soi de vibrație alertă în care se va regăsi și în care își va potoli temporar setea de cunoaștere, sete care nu i se va stăvili nicicând. Este o meserie care m-a ales, nu pentru că aș fi putut fi cel mai bun, nu pentru că aș fi avut cea mai mare determinare în a dezavua spuse sau fapte, ci pentru că, probabil, aș fi putut influența pozitiv măcar O persoană. Și asta este minunat.