Special! O bătrână de 71 de ani locuieşte într-o fostă gară

Victora Lelea este o doamnă de 71 de ani din Satu Mare. Ce o deosebeşte de alte femei de aceeaşi vârstă este este pasiunea pentru munca ei. A fost 40 de ani angajată a gării din sat. Acolo locuieşte şi în ziua de azi.

• Când scăpăm de vortexul polar şi ninsori. Jumătate din ţară, paralizată de zăpezi

Din gări se vine şi se pleacă. În gări se spune "Adio" şi se suspină. Se spune "Bine ai venit" şi se zâmbeşte de fericire.

În gari priveşti hipnotizat trenurile cum se duc, cu zgomotul lor metalic şi sacadat. Şi noi ştim toate aceste lucruri. Le-am trăit. Le-am simţit. Dar nu ne-am imaginat vreodată că în gară se poate trăi.

Aminitiri frumoase. Am lucrat cu oameni. Am lucrat cu sotul a fost bine, bine am lucrat. Unu mergea, altul venea. Eram tot acasa. A fost bine, spune doamna Lelea.

Luaţi toate senzaţiile şi trăirile de mai sus şi înmulţiţi-le cu 100. Dar nici atunci nu veţi ajunge să înţelegeţi cum arată o viaţă trăită printre oameni care vin şi pleacă. Viaţa Victoriei Lelea. Are 71 de ani, iar pe ultimii 40 şi i-a petrecut într-o haltă uitată din Satu Mare, Marna Nouă.

In 77 m-am dus la un curs de calificare, la Cluj, pentru trei luni. Dupa ce am terminat cursul ala, am mai facut 3 luni practica un pic si dupa aia am luat in primire halta Marna. Dupa aia am fost vanzatoare de bilete pe 24 de ani. - Nu va deranjeaza cand vine trenul? - Nu, ca amu nici nu-l mai aud, draga. La inceput nu prea ma hodineam de el, ca, na. Facea galagie. Dar amu m-am invatat. De atatia ani, te inveti cu toate, spune bătrâna.

Şi-a crescut copiii, şi-a trăit viaţa şi a îmbătrânit printre trenuri. Halta s-a dus. La fel şi soţul ei, însă ea a rămas aici. Chiar şi astăzi, după atâţia ani, încă mai ştie mersul trenurilor.

Aici de exemplu, cand mai trece tren? De cate ori pe zi? APai, acum avem primul tren dimineata, la cinci si sase minute, cursa care merge oradea satu mare, pe urma avem la 9 si 4 minute inapoi, avem asta de 12 si 4 minute, este unu la 1 si un sfert, la patru fara doua minute, la sase fara 20 si sapte si un sfert, povestește tanti Victoria.

Şi ea şi soţul ei au lucrat o viaţă întreagă în halta acum părăsită. Ea vindea bilete. El era impiegat. Aici, printre şine şi vagoane, a fost viaţa lor. Aveau o casă a lor, îm sat. Dar cum munca îi ţinea mai tot timpul la muncă, au transformat clădirea într-un cămin.

Pe dinafara cam arata rau, ca s-o pui la punct trebuie bani. Apai pe dinauntru cat de cat mi-o mai varuiesc, mi-o mai pui la rand si cand oi putea, m-oi duce acasa. Pana atunci, stau aci. Aici a fost cabina de serviciu, unde am vandut bilete. Acolo era peronul. Acolo a fost o usa, pe unde se intra in cabina de serviciu. - Si unde era geamul pe unde vindeati dumneavoastra bilete? - Aici, spune ea.

Între timp, halta s-a închis. Dar n-a lăsat-o inima să plece din clădirea căreia i-a dedicat mai bine de jumătate de viaţă. Poate e nostalgie. Poate e obişnuinţă. Ştie doar că, de fiecare dată când intră în fosta sală de aşteptare, o năpădesc amintirile.

Toţi locuitorii din Marna Nouă o ştiu pe Victoria Lelea.

O femeie de treaba si in principiu foarte saritoare aici, cu vecinii. Orice necaz, e prima care da un pic de ajutor, spune cineva.

De când a fost obligată să iasă la pensie, bătrâna şi-a găsit alte îndeletniciri. Este membra de vază a unui ansamblu folcloric. Unul care l-a colindat chiar pe Regele Mihai al României.

Pe regele Mihai am avut invitatie. La Savarsin am fost, acolo la castelul lui regele Mihai, am avut invitatatie, am fost trei ani la rand. Ne-a primit frumos, ne-a servit. Acolo a fost foarte frumos.Acolo am jucat, am descantat, programul nos`, care se face la noi. Jocuri.

O viaţă dedicată muncii. O bătrâneţe trăită în aceeaşi clădire. Dar Victoria Lelea este fericită. Cu mica ei casă din gară.