Visau la o casă frumoasă la țară, dar s-au răzgândit imediat: "Ne-am întors în oraș cu coada între picioare"

• Odată cu creșterea copiilor, au apărut alte probleme
• S-au întors la oraș cu coada între picioare

”Sunt orășeancă din naștere”, spune Monika. ”În copilărie, cunoșteam satul doar din vacanțele petrecute cu familia. Stăteam la niște gazde pe care le cunoșteam, într-un apartament închiriat. Era întotdeauna vară, casa avea o grădină frumoasă și îngrijită, iar împrejurimile erau verzi și liniștite. O atmosferă idilică. Fără zgomotul mașinilor, fără șoferi agresivi pe șosea, fără oameni mereu grăbiți și cu vecini politicoși. Cel mai mare pericol era bețivul satului care stătea în fața magazinului”.

Monika lucra drept consilier juridic la o firmă de avocatură care oferea servicii companiilor private. Redacta, analiza, verifica și negocia contracte comerciale cu partenerii de afaceri. Avea grijă de siguranța juridică a activității companiei.

Concurența în domeniu era acerbă, iar pretențiile managerilor, ridicate. Ca să nu facă nicio greșeală, dedica enorm de mult timp serviciului. După o vreme, a ajuns complet epuizată profesional, iar sensibilitatea și perfecționismul nu au ajutat-o.

”L-am cunoscut pe Mariusz când eram încă la facultate”, povestește Monika. ”Era foarte ambițios și descurcăreț. Terminase Dreptul, dar a intrat în politică, apoi și-a început cariera în companii de stat. Ne-am căsătorit și am locuit într-un apartament cu patru camere, într-un ansamblu rezidențial nou, aproape de centrul orașului. La început, nici nu aveam timp să ne analizăm calitatea vieții în oraș. Plecam dimineața din apartament și ne întorceam seara. În zilele libere stăteam în fața televizorului, mergeam la petreceri sau ne întâlneam cu prietenii. De multe ori mergeam la hotel ca să ne relaxăm”.

Cei doi își doreau copii și au avut doi băieți, cu o diferență de trei ani între ei. Venirea lor pe lume i-a obligat pe părinți să facă schimbări în viață.

”Voiam să fiu o mamă adevărată, așa că mi-am luat cât mai mult concediu de maternitate posibil”, spune Monika. ”Din păcate, șefului meu nu i-a plăcut. Am început să am tot mai multe probleme la firmă. După al doilea copil, mi-am pierdut poziția și am primit cele mai proaste sarcini. Eram în pragul unei căderi nervoase. Soțul meu nu m-a ajutat prea mult în această privință; încerca să mă convingă că el poate asigura toate nevoile familiei. Nu-mi convenea, dar nu eram capabilă să fiu în același timp mama perfectă și avocata perfectă”.

Stresul o distrugea. Trebuia să aleagă.

”Mariusz a tranșat problema. Voia să renunț la serviciu”, povestește Monika. ”Avea un post foarte bine plătit, așa că eu nu trebuia să mai câștig bani. De fapt, am simțit o ușurare când mi-am dat demisia. În sfârșit, am început să mă bucur de faptul că sunt mamă și soție. Am decis să-mi cresc copiii în condiții ideale, să le ofer tot ce era mai bun”.

Atunci Monika a început să observe că apartamentul lor se afla pe o stradă mult prea aglomerată. Vara, aerul devenea greu de respirat. Noaptea era zgomot, iar motoarele turate ale motocicletelor și mașinilor nu îi lăsau să doarmă.

Locul de joacă al blocului era prea mic pentru copii și nu existau suficiente spații verzi. Trebuiau să meargă într-un parc aflat la câteva străzi distanță. Între timp, băieții au crescut și au început școala.

Odată cu creșterea copiilor, au apărut alte probleme

”Da, școala era aproape, dar unii copii din clasă îi țineau pe ceilalți în urmă pentru că deranjau constant orele”, spune Monika. ”Profesorii nu reușeau să pună în aplicare programa ambițioasă, fie pentru că nu aveau suficiente materiale didactice, fie pentru că erau supraîncărcați. Ne-am mutat fiii la o școală privată. Îi duceam și îi luam în fiecare zi. Apoi s-au adăugat activitățile extracurriculare. Unul dintre băieți avea talent muzical, celălalt voia să construiască roboți”.

Fiii cuplului aveau și lecții private de înot și arte marțiale. Tatăl lor își dorea ca băieții să practice și echitația, tenisul și golful. Mama nu avea nimic împotrivă. Copiii erau investiția lor.

”Nu-mi lipsea serviciul. Îmi găsisem locul ca femeie casnică”, recunoaște Monika. ”Eram liberă și împlinită. Și soțul meu simțea asta când venea acasă și îl așteptam cu o mâncare caldă, gătită în casă. El a decis că ar trebui să mergem și mai departe. Să locuim într-o „casă adevărată”.

Cuplul a decis să cumpere o casă mare, dar nu în oraș. Își doreau ca fiii lor să aibă mult spațiu, propriul teren de baschet și de tenis și o piscină în aer liber. Visau la o grădină mare și frumoasă, cu un foișor sau, și mai bine, cu o căsuță de vară.

Au analizat ofertele și au ajuns la concluzia că locuința trebuia să fie la țară. Terenurile aveau prețuri mai bune, casele erau mai răsfirate și nimeni nu se uita în ferestrele vecinului. Printre oferte se găseau și proprietăți lângă pădure și în apropierea unui lac.

”Eu tot trebuia să-mi duc fiii la școală și la activități”, explică Monika. ”Puteam compensa într-o oarecare măsură distanța făcând cumpărăturile, la întoarcere, în magazinele mari de la marginea orașului. Compania soțului meu se afla și ea în afara orașului, așa că și el trebuia să facă naveta. Un avantaj al unei case departe de oraș era și faptul că auzeam tot mai des despre creșterea infracționalității în rândul tinerilor. Droguri, bătăi, șantaj, răspândirea urii și a conținutului sexual sau lucruri și mai grave. Preferam să-mi supraveghez fiii cât mai mult posibil. Izolarea aceasta la țară mi se părea o variantă sigură. Mama m-a avertizat, ce-i drept. Mi-a spus că este o falsă idilă, că va trebui să-i ducem peste tot pe copii cu mașina, să dăm zăpada și că nu vom avea niciun magazin în apropiere. Dar nu am vrut să aud”.

Cuplul a găsit un loc potrivit, situat la 15 kilometri de oraș. Au reușit să cumpere un teren care avea propriul iaz, așa că, în locul unei piscine, au plănuit să adâncească lacul și să amenajeze un fund cu nisip.

Totul părea perfect. Construcția a început și a durat doi ani.

S-au întors la oraș cu coada între picioare

”Eram atât de fericiți când ne-am mutat în casa noastră frumoasă”, spune Monika, potrivit Onet. ”Mariusz era mândru că, în sfârșit, era un bărbat adevărat. El și fiii noștri au plantat trei stejari la capătul proprietății. Eu m-am ocupat de mobilă și de amenajările interioare. Făceam grătare, stăteam pe terasă și ne bălăceam în iaz. Vara aceea a fost minunată. Din păcate, vacanța s-a terminat”.

Băieții s-au întors la școală. Cel mai mare urma deja cursurile celui mai bun liceu, aflat în partea cealaltă a orașului. La toate acestea se adăugau activitățile extracurriculare.

Mama trebuia să-i ducă și să-i ia pe copii din diferite locuri.

”Planul nostru era bun, dar în realitate ajunsesem să stau la volan ca un șofer profesionist”, spune ea. ”De dimineață până seara trebuia să asigur transportul. Făceam cel puțin 100 de kilometri pe zi. Pe lângă asta, trebuia să fac cumpărături, să pregătesc mesele și să țin casa în ordine. Am încercat să găsesc o soluție. Am angajat o femeie din sat care să facă curățenie și să gătească. Dar eu continuam să conduc înainte și înapoi. Eram din ce în ce mai obosită și mai iritată. Și soțul meu la fel”.

Au început lucrările de modernizare a autostrăzii, ceea ce a provocat ambuteiaje serioase pe drumul de acces. Familia a fost nevoită să folosească rute ocolitoare. Când zilele s-au scurtat și, spre sfârșitul toamnei, a început să ningă, casa de la marginea satului s-a transformat într-o capcană.

”Am rămas înzăpeziți, nu puteam să plecăm”, povestește femeia. ”Soțul meu a trebuit să angajeze un fermier cu tractor ca să ne deszăpezească drumul. Fiii mei au început să se plângă. Eu strângeam din dinți. Apoi au apărut problemele cu medicii. Îi aveam pe ai noștri în oraș și trebuia să mergem acolo pentru orice problemă. Alte complicații”.

Primăvara a venit dezghețul, iar porțiuni din drum s-au deteriorat și s-au înmuiat. Monika a rămas cu mașina într-o groapă. Unul dintre fiii ei a ratat un examen important. A izbucnit o ceartă. Băieții se săturaseră de acest stil de viață.

”Am auzit că i-am târât la țară”, spune Monika. ”Că nu puteau să se întâlnească cu prietenii lor ca niște adolescenți normali, să meargă la cinema sau să-și ia un hamburger”.

Băieții se plângeau că mamele celorlalți nu îi plimbau peste tot cu mașina ca pe niște neajutorați. Își invitau prietenii acasă, dar nimeni nu voia să vină în acel „loc uitat de lume”.

”Și eu mă săturasem de toată povestea asta, dar continuam să încerc. La urma urmei, investiserăm atât de mult în ea”. Apoi Monika s-a îmbolnăvit de gripă. Deși se simțea foarte rău, a încercat să continue să-i ducă pe copii cu mașina.

A fost la un pas să provoace un accident.

A trebuit să se odihnească. Soțul ei a încercat să o înlocuiască, dar nu avea nicio șansă să-și ia liber de la serviciu și se afla în mijlocul unor negocieri importante. Viitorul său profesional depindea de acestea. Totul începea să se destrame. În familie se certau permanent.

”Am avut timp să mă gândesc la toate cât am stat în pat”, spune Monika. ”Am calculat costurile și am adăugat timpul și stresul nostru. În afară de spațiul generos al casei, împrejurimile naturale frumoase în lunile de vară și lipsa vecinilor, ceea ce nu este întotdeauna un avantaj, nu mai existau decât dezavantaje”.

Familia a trebuit să discute serios despre situație. Toți voiau să locuiască din nou în oraș. Doar Mariusz a ezitat o vreme. Casa aceea era visul lui.

În cele din urmă, a cedat și el.

”Am vândut proprietatea la un preț mai mic, pentru că nu erau prea mulți doritori”, spune Monika. ”Acum locuim într-o casă la oraș, aproape de o stație de transport public. Avem terasă, o grădină mică și un loc pentru grătar. Băieții au prins din nou viață. Acum pot merge singuri la școală și la activități. Și-au reluat viața socială. Văd că acum sunt fericiți”.

”Și eu am răsuflat ușurată. A fost o idee proastă. Nu mai stau toată ziua la volan, iar timpul acela petrecut conducând nu mi-l va mai da nimeni înapoi. Încep să mă gândesc să mă întorc la profesia mea”.

Mama Monikăi a comentat că s-au întors în oraș cu coada între picioare.

”Ei bine, a trebuit să recunosc că avea dreptate”.