Video De ce au devenit românii interesaţi de parenting. Urania Cremene: Cei mai mulţi dintre noi avem traume şi nu vrem să le dăm mai departe

Educație și parenting! Ce înseamnă de fapt parentingul modern și de ce unii părinţi îl urăsc, în timp ce alţii îl iubesc. Parentingul este un fenomen foarte bine conturat și remarcat și în România, în ultimul timp. Mulți părinți plătesc destul de mult pentru a învăța să devină părinți model.

Ce înseamnă parentingul?

Definiția termenului parenting arată foarte clar că înseamnă acțiunea în sine de a crește copiii și toate activitățile pe care le implică. Urania Cremene explică faptul că reprezintă, de fapt, relația dintre copil și părinte.  

Vezi și

Urania Cremene: În momentul în care devenim părinți începem să facem parenting. Parenting definește de fapt relația părinte – copil, nu este o anumită metodologie. Poți să faci parenting echilibrat, poți face parenting autoritar, poți avea un stil parental directiv, sau laissez-faire, adică să nu-ți pese de copilul tău, sau să nu te implici atât de mult în creșterea lui. Sunt foarte multe stiluri de parenting, dar în momentul în care devenim părinți începem să intrăm în această relație pe care englezii au numit-o parenting.

Cum alegem stilul corect de parenting ?

Experta în parenting susține că cel mai important lucru în relația cu copilul este echilibrul pe care foarte mulți părinți nu știu să îl găsească, deoarece au crescut în alte perioade, în care educaţia se manifesta printr-un stil de parenting autoritar, în care pedepsele erau cele care îl făceau pe copil să conștientizeze că a greșit cu ceva. Echilibrul este important deoarece, după spusele Uraniei Cremene, este necesar ca în educația copilului să existe atât permisivitate, cât și autoritate, nu doar una dintre ele. Fiecare situație trebuie abordată diferit. 

Urania Cremene: Mie îmi plac destul de puțin etichetele. Corect, greșit, parenting modern sau învechit. Eu mă uit mai de grabă la ce este echilibrul. Este evident faptul că o perioadă foarte lungă de timp în istoria noastră am crescut într-un stil parental autoritar, cei mai mulți dintre noi. Ne aducem perfect aminte de tatăl care intra pe ușă și toată lumea stătea smirnă, de cojile de nucă de care ne povestesc bunicii noștri, care erau așezați cu genunchii pe ele într-un colț de clasă. Eu am fost bătută cu rigla peste mâini, de învățătoare.  Acestea au fost metode care s-au folosit până “alaltăieri” în istoria parentingului, în relația părinte – copil. Nu același lucru s-a întâmplat în alte spații sau în alte culturi. Iar mai apoi, în Occident după anii ’60, la noi după anii ’90, lumea a trecut în partea cealaltă, într-un stil parental permisiv. Adică “ești copilul meu, te așez pe un piedestal, ce n-am avut eu, o să ai tu, dacă eu n-am putut, o să poți tu”, copilul știe să se orienteze singur. Aceste două extreme sunt extreme și în momentul în care te așezi într-o extremă, evident că nu poți crea echilibru. De aceea, din perspectiva mea, parentingul echilibrat înseamnă fermitate și căldură, în același timp.  Pentru că dacă suntem doar fermi, ne lipsește căldura, ne lipsește conectarea cu copilul, ne lipsește iubirea autentică. Dacă suntem doar permisivi, sau preponderent permisivi, copilul nu mai are limite, nu mai are reguli și atunci relația devine foarte dificilă, inclusiv a copilului cu el însuși.

De ce sunt părinții atât de interesați de parenting? De a deveni părinți model? 

Unul din motivele pentru care părinții sunt atât de interesați în ziua de azi să devină părinți model se datorează faptului că majoritatea adulților au traume din copilărie, pe care nu vor să le transmită mai departe copiilor. Părinții nu vor să-și crească copiii prin stilul prin care ei au fost crescuți la rândul lor, prin pedepse, bătăi, prin forță. O provocare majoră atât pentru părinți, cât și pentru copii a fost chiar pandemia, care a reușit să expună anumite stări și deviații de comportament.

Urania Cremene: Interesul este foarte mare, în primul rând, pentru că noi avem traume, cei mai mulți dintre noi care am devenit părinți și nu vrem să le dăm mai departe, nu vrem să ne creștem copilul cu bătaie, cu presiune, cu forță, cu numărat pe degete până la trei, cu cureaua, cu pedepsele. Pur și simplu nu vrem lucrul ăsta, pentru că ne aducem aminte cu mare durere, mulți dintre noi, de copilăriile noastre. Pe de altă parte, sunt foarte mulți părinți care au realizat că dacă renunți la toate aceste metode coercitive și le înlocuiești cu altceva, lucrurile se înrăutățesc, tocmai pentru că tendința este de a trece în permisivitate. Și atunci, pentru că cei mai mulți dintre părinții de astăzi nu au învățat la rândul lor un stil parental echilibrat, pentru că părinții lor nu au fost echilibrați, atunci își dau seama că se află pe teritorii necunoscute și vor să învețe cum să facă diferit. Pe de altă parte, trăim vremuri foarte dificile și pentru părinți și pentru copii. Ultimii doi ani și jumătate ne-au scos atât de mult dintr-o matcă a firescului, care nici înainte nu era chiar firesc, încât au apărut tot felul de probleme, atât la adulți, cât și la copii. Probleme comportamentale datorate stresului, lipsei conectării, lipsei comunității, lucrurilor firești pe care fiecare ființă umană ar trebui să le experimenteze în fiecare zi. De doi ani și jumătate, toate aceste probleme au ieșit afară. Există probleme în educație, există probleme în familie, probleme în relații și categoric copiii, care sunt bureții acestor energii, le-au manifestat pe toate.

Urania Cremene este de părere că adulții au ajuns să fie atât de interesați de parenting, "pentru că au crescut problemele. S-au adâncit problemele".

Există o rețetă anume pentru a fi un părinte perfect?

Urania Cremene: Educația înseamnă o investiție, inclusiv în parenting. Pentru că în momentul în care înveți să faci lucrurile diferit, asta te eliberează de sfaturile mamei, ale scoacrei, ale unei prietene, de foarte multe încercări și erori pe care le duci singur, până la capăt, în fiecare zi, până în punctul în care spui “nu mai știu ce să fac. Am încercat totul și problema mea persistă”. Da, educația dintotdeauna a costat bani. Dar cu cât problema este mai dureroasă, cu atât interesul de a o rezolva este mai mare, iar relația părinte-copil, fără doar și poate, este cea mai importantă relație a noastră. Nu e doar despre bani, este în primul rând despre timp, energie, intenție. Dacă aici nu investim, unde să o facem?

Există reguli în ceea ce privește intimitatea copiilor când vine vorba de expunerea lor pe rețelele de socializare?

În context a apărut și termenul de “sharenting” mai nou și este vorba de acei părinți care postează, share-uiesc tot feleul de fotografii sau videouri cu ai lor copii, poate fără acordul lor, de cele mai multe ori. Urania Cremene a ales să nu-și expună în mediul online viața copiilor, deoarece consideră că intimitatea este importantă și că dorește să transmită asta și copiilor ei. 

Urania Cremene: Cred că n-a scris nimeni regulile astea. Pur și simplu, tot ce se întâmplă acum ne-a prins pe toți pe picior greșit. Tehnologia avansează într-un ritm atât de rapid, încât ne simțim cumva obligați să absorbim toate aceste canale, fără să ne întrebăm la modul real ce impact au ele pe termen lung. Ori asta cred că este destul de dezechilibrat, dacă ne uităm la modul în care interacționăm unii cu alții. Eu am făcut această alegere de a nu mă desface toată în mediul online, încă de când au apărut aceste platforme, eu fiind o persoană cu o nevoie destul de mare de intimitate. Adică, la mine acasă lumea a bătut la ușă înainte de a intra într-o cameră și mi se pare firesc să păstrez asta și pentru copilul sau copiii mei, sau ceilați membri ai familiei mele. Mi-ar fi fost simplu, dar am ales să nu. Tocmai pentru că m-am întrebat cum m-aș simți eu, dacă astăzi, o parte mare a copilăriei mele ar fi publică. Eu în chiloți, eu în pantaloni scurți, eu în prima zi de școală, în timp ce mergam pe bicicletă. Cum m-aș simți, fără să am această alegere? Și am ales să nu.

Este esențial să avem acordul lor? Mai ales când vorbim de adolescenți

Urania Cremene: Când vorbim de adolescenți cu siguranță este esențial și, din fericire, majoritatea adelescenților trasează o linie foarte clară. Foarte multor părinți de adolescenți le este greu să-i fotografieze. Mi se pare firesc să traseze această linie, deși ei n-au nicio problemă, cei mai mulți dintre ei, să-și facă viața publică. Eu n-aș face asta unui copil mic și mă bucur că multe persoane publice se feresc să pună toată viața copiilor acolo.

Ce facem atunci când copilul nu ne ascultă? Îi spunem să facă ceva și nu reacționează

Este important ca un părinte să cunoască cauzele pentru care un copil adoptă un anumit comportament. De cele mai multe ori, potrivit Uraniei Cremene, copiii aleg să nu asculte deoarece nu se simt bine cu părintele. Majoritatea părinților încearcă să rezolve și să corecteze comportamentul copiilor, fără să se conecteze cu adevărat cu ei, pentru a putea înțelege motivul pentru care copilul a ales să se manifeste astfel. 

Urania Cremene: Până să ne uităm la cauze, rezolvăm mereu doar incendii. Hai să ne uităm la cauze, de ce? În momentul în care vorbim de ascultare, sau lipsa ascultării, cea mai frecventă cauză a acestui comportament negativ este lipsa ascultării. Mulţi din lumea noastră nu ne mai susțin nevoile psihologice de bază. Conectarea, să fim văzuți, valorizați, respectați, unici. Competența, să facem noi, să demonstrăm, să învățăm, să ne simțim în stare. Autonomia, să luăm decizii, să facem alegeri, să ne simțim sursa propriilor noastre decizii. În momentul în care un copil nu ascultă, este pentru că nu se simte conectat cu părintele lui, care el s-a deconectat. E vorba despre “Te văd, sunt aici pentru tine. Comportamentul tău este important pentru mine. Refuzul tău, îl aud, îl înțeleg. Ai tot dreptul să refuzi, hai să vedem cum facem împreună”. Conectarea în empatie la același nivel, pentru că noi încercăm să corectăm comportamentele copiilor, fără să ne conectăm cu ei.

E obraznic un copil dacă nu stă acolo unde-l pui?

Urania Cremene: Sub nicio formă. Copiii nu sunt obraznici per se, sau încăpățânați per se, unii au comportamente mai dificile decât alții, dar toate aceste comportamente au în spate aceleași nevoi, pe care noi nu știm să le satisfacem. Atunci ne uităm la comportament, nu la copil, nu-i punem o etichetă. Copilul poate să aibă un comportament negativ, dar asta nu înseamnă că este obraznic. Camera lui poate să fie dezordonată, dar asta nu înseamnă că el este un dezordonat sau un leneș. Cu cât așezăm mai mult aceste etichete, cu atât copiii se vor comporta conform lor. Nu vrea să stea copilul unde-l pun? De asemenea, empatizez cu el, pot să-I spun și o limită.

Cât timp trebuie să-și petreacă părinții cu copiii? Cât e prea puțin, cât e prea mult?

Urania consideră că nu există o marjă specifică de timp e care un părinte ar trebui să-l petreacă cu copilul său. În schimb, este important ca timpul petrecut cu ei să fie dedicat în exclusivitate doar lor, fără telefoane sau alți factori externi care ar putea să îi distragă. 

Urania Cremene: Nu există un timp anume. Noi suntem avizi pentru conectare, dar nu fiecare ființă are nevoie de conectare la același nivel. Unii copii se încarcă destul de rapid, dacă ești prezent cu totul cu ei, un sfert de oră, 20 de minute, fără telefoane. Cu cât fac lucruri singuri mai multe, cu atât atât nu se mai agață de un adult, pentru că știu că lumea e plină de resurse.. Dacă ne așteptăm că aducem pe lume un copil și îl pasăm bunicilor sau bonei, se poate și așa, dar ne asumăm toate consecințele pentru asta, pentru că nu asta este calea.

E bine să creștem copilul cu părinții, bona sau alți membrii ai familiei?

Pe parcursul întregii etape de dezvoltare a copilului, este importamt ca acesta să fie înconjurat de multă lume, pentru a învăța să nu depindă doar de părinți. Comunitatea ajută un copil să se dezvolte și să învețe să se conecteze cu cei din jurul său. 

Urania Cremene: Mediul în care noi creștem copiii, în care trăim, este unul destul de artificial pentru ființele umane și se face din ce în ce mai artificial pentru că o fi evoluat tehnologia, dar noi nu am evoluat mult de acum 150 de ani. Noi suntem făcuți să trăim în trib. Vorba asta pe care o avem noi, că “e nevoie de un sat să crești un copil” e foarte adevărată. Cu cât un copil interacționează cu mai mulți oameni, cu atât acea dependență este mai scăzută. Pentru că nevoia de conectare înseamnă tocmai nevoia de a fi văzut, de a fi valorizat, de a oferi în egală măsură cu a primi. Ori dacă această nevoie îți este hrănită de un singur adult, sau de doi, mama și tata, tot timpul vei căuta mai mult, că nu ești singur unde stai și te agăți de aceste două ființe care îți oferă totul. În momentul în care în jurul tău este o comunitate, există mătuși, există unchi, există frați, există prieteni, copilul crește mult mai echilibrat. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.

Consumul de substanțe interzise, fenomen din ce în ce mai întâlnit în școli

Pericolele la care sunt expuși copiii în ziua de astăzi și nu numai. Consumul de substanțe interzise care apare din ce în ce mai mult la știri. Profesorii spun că nu pot controla acest fenomen în școală, mai ales la liceu. Ce face să nu ajungem în familie în astfel de situații?

Vorbind cu Mădălna Iacob despre dependența de droguri, care este din ce în ce mai întâlinită în școli, Urania Cremene a evidențiat faptul că, de cele mai multe ori, în spatele unei astfel de dependențe "se află durere". Copiii aleg să decurgă la astfel de "soluții", pentru a compensa lipsa conectării, apartenenței la grup. Majoritatea copiilor care ajung în astfel de situații sunt cei care au suferit în copilărie, din lipsa atenției, a părinților. Urania este de părere că prevenția unor astfel de situații stă în conectarea cu copiii. 

Urania Cremene: Mă bucur că-mi pui o întrebare despre prevenție, pentru că e mult în prevenție. E important să înțelegem că în spatele fiecărei dependențe se află durere. Noi nu înțelegem lucrul ăsta. Inclusiv adulții ajung în dependențe din cauza unei suferințe, din cauza unei traume, din cauza nevoilor psihologice de bază nesatisfăcute. Practic, dependențele sunt un substitut pentru ceea ce natural ar trebui să fie echilibrul: conectarea, competență, autonomie. Copiii care ajung în această zonă sunt cei care au suferit în copilăria lor. Părinții pot să spună “dar le-am oferit totul”. Nu e despre a le oferi totul, e despre a le oferi ce au nevoie, despre momentele de autenticitate, despre mersul împreună în pădure, de mână, culegând castane, e despre plimbatul seara înainte de culcare, în care copilul vorbește despre cum i-a fost pese zi și în care tu, autentic, îi povestești despre ce simți. Nu despre faptul că i-ai cumărat cel mai scump Iphone, sau cele mai la modă haine. Nu contează lucrurile astea la modul real. Prevenția este tocmai în conectare, în a nu uita cine sunt copiii noștri. Mecanismul ăsta al comparațiilor îi face pe copii să-și dorească să fie ca ceilalți. E simplu! Dacă noi le spunem “fii ca ceilalți”, ei devin ca ceilalți. Devine atât de logic pentru ei să adopte comportamentele astea negative, tocmai pentru că noi i-am comparat și e una dintre cele mai simple metode și cea mai păguboasă, de a-ți satisface nevoia de conectare, fiind ca ceilalți. Ori exact asta nu vrem. Până să ajungem acolo, avem de clădit multe lucruri: responsabilitate pentru propriul corp, pentru că în el vei trăi toată viața, alegeri conștiente, disciplică cu adevărat, nu pedeapsă și o relație echilibrată pe care să o avem cu copilul.

Cum să reacționeze părinții atunci când elevul vine cu o notă mică acasă?

Presiunea academică e uriaşă, mai ales în sistemul public de învățământ românesc. Urania Cremene este de părere că notele sunt importante, dar nu definesc valoarea reală a unui copil. "Ele sunt doar o evaluare de moment a ceea ce știe copilul. Nu este sentință finală".

Urania Cremene: Din nou, ne întoarcem la prevenție. Pentru că acea notă vine în urma unui parcurs. În momentul în care îți înscrii copilul la școală, pentru tine ca părinte, lucrurile ar trebui să fie destul de clare cu privire la așteptările pe care le ai de la copilul tău, de la sistemul de învățământ sau de la profesori, de la tine. Cum arată acest triunghi? Ce înseamnă notele alea pentru tine? Dar pentru copil? Ce-i transmiți copilului în legătură cu aceste note? Care e responsabilitatea copilului? Dar a ta? Dar a profesorilor? Dacă lucrurile astea nu sunt clare, nimic nu va fi clar mai departe, pentru că aici se întâmplă niște “contracte”, la modul real. Notele contează și e firesc să conteze, dar nu cel mai mult. Notele până la urmă sunt doar o evaluare. Nici măcar corectă. Notele sunt niște like-uri sau dislike-uri, dacă le transformăm în lumea virtuală. Ele sunt doar o evaluare de moment a ceea ce știe copilul. Nu este sentință finală.

Relație toxică și benefică dintre copil și tehnologie. Când îi dăm voie copilului să aibă acces la tehnologie?

Urania Cremene: Aș împinge cât de mult aș putea vârsta la care copilul ar privi la ecrane, sau ar avea acces la ele, cel puțin pănă la vârsta de doi ani. Până la doi ani, nimic. Până la șase-șapte ani n-aș depăși, decât în cazuri extreme, două ore pe zi, iar telefonul unui copil, al lui, nu i l-aș da înainte de 10 ani. Depinde de copil. Ce ai sădit în el până la vârsta aia, cât de responsabil este, cât de autoreglat și cât de deschisă este relația pe care o ai cu el.

Ce le spunem copiilor despre sex? Care e vârsta ideală pentru o astfel de discuție în familie?

Urania Cremene: Ne dorim cu toții copiii responsabili, care să poată pune limite sănătoase, care să înțeleagă că corpul lor este al lor și doar ei decid cine îl atinge, dacă nu vorbim despre un medic sau despre propriii părinți. Ne dorim copii care atunci când își încep viața sexuală să o facă conștient, să o facă în iubrie, să înțeleagă diferența dintre o relație seriosă bărbat-femeie în iubire și ce înseamnă pornografie. Ne-am dori să știe să se protejeze și să folosească un prezervativ, iar toate lucrurile astea se întâmplă mult mai devreme decât cred majoritatea părinților. Ar trebui să fie conștienți de acest prag, care din multe puncte de vedere este împins destul de artificial la 18 ani sau la 21, în funcție de cultură sau de țară. Mulți dintre copii sunt pregătiți mult mai repede. Sunt pregătiți, nu doar că vor. Și atunci, devenind conștienți de faptul că acest prag al începerii vieții sexuale a scăzut, sau ar putea să fie mai mic decât credem noi, pașii de făcut sunt mulți ani înainte. Și incepem cu corpul. Cum arată el, anatomia lui, cum se numesc părțile lui intime, de ce sunt intime, cum se simt anumite părți față de altele. Și le numim pur și simplu așa cum anatomic se numesc. Mai apoi e despre iubirea pentru propriul corp. E corpul tău și e important să ți-l iubești, așa cum arată. Asta înseamnă că e o mare diferență între nuditate și pornografie. Mulți părinți se întreabă “dar mă poate vedea copilul gol?”. Dacă tu ești confortabil cu asta, da.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰