11 martie 2020 şi Covid et impera

Într-o miercuri. Era aproape de 19. 38 de pacienți cu SARS-COV 2. Atât numără România atunci. Efectul de domino era la început. Numărăm pe fiecare, zboruri, anchete epidemiologice, zvonuri care deveneau știri, analizăm tot pe toate părțile. Încheiasem #ObservatorUpdate. Îmi amintesc perfect. Am fost live cu pacienta 0 din Bologna, o româncă. Era încă pozitivă. Și toată lumea voia să afle ce povestește, cum e în Italia, de ce încă e pozitivă. Știam puține lucruri despre “virusul ucigaș” la vremea aia. Dar noi credeam că știm suficient. În live, auzeam forfota din redacție. Nimic neobișnuit, înainte de jurnal așa este, că la știri. La noi la secție, la seniori, Ionela era conectată la conferința OMS. Din toată gălăgia, deodată, se aude - PANDEMIE. A zis “pandemie”. E PANDEMIE! Și din gălăgie s-a transformat în nebunie! Cine da un live? Era aproape de fix. Tic, tac. Să coboare Bianca! Repede! Ionela mi-a mai scris două rânduri pe WhatsApp, am fugit pe scări mai repede că niciodată. Am simțit că mă arde lampa de la camera, iar când am auzit pasă de la Valentin Butnaru m-au luat emoțiile. Nu știam de ce. Urma să rostesc “pandemie”. Ceva ce nu mai trăisem, dar urma. Ceva despre care nu știam. Urma să aflu. Și câte aveam să trăiesc pe pielea mea. Aveam informații în mare despre virus, atât cât se știa la vremea respectivă. Făcusem materiale cu turiștii de pe vasul de croazieră, vorbeam cu românii din China, citeam. Știam, dar nu suficient. Câte ceva. Fusesem și la primul caz de COVID-19 în România. Acolo altă poveste. Atunci am vrut să mă testez după filmările din Gorj. Asta că să mă pot întoarce în siguranță în redacție și să îmi văd părinții. Nu știam că va deveni obișnuită. Aveam să aflu mai târziu. Ce nu știam era că pe 11 martie viața mea, a noastră, a tuturor se va schimba. Eram pe galben, breaking news. Pentru o televiziune generalistă să fie pe galben e rar. Dar situația o cerea. Era tonul pentru un șir de breaking news-uri. Nu îmi dădeam seama de ce zic în live și nu mi se întâmplă. Le-am și spus colegilor când am urcat că nu știu ce am zis. Cineva, ceva îmi luase mințile. Așa a început nebunia. Și am trăit-o în direct. Ture de 2 săptămâni, #ObservatorUpdate și la televizor, nu numai pe Facebook. Bagajul în redacție. Redacția devenise casa mea mai mult decât era deja. Ca într-o relație oficială, lipseau hainele că să fie parafată în ochii tuturor, la bine și la rău. Am fost acolo, în platou, și când președintele a declarat stare de urgență. La primul mort, la strigătele medicilor, am făcut anchete. Anchete despre cei care s-au jucat cu sănătatea că să fie bine propriului buzunar. Am urlat, am plâns, am ras. Și m-am îmbolnăvit. Și eu, da. Am stat acasă 3 săptămâni. Nu credeam că o să rezist închisă într-un apartament. Dar am muncit cât să nu îmi dau seama că sunt acasă și că și eu sunt POZITIVĂ! M-am întors, am sperat, m-am revoltat. Am crezut în puterea binelui. Am crezut că ne facem bine. Încă mai cred! Nu îmi place să trag linie. Dar o fac. De un an TRĂIM O PANDEMIE! Și mă doare, dar mă doare tare că, în continuare, clasa politică nu se îngrijește de rănile care supurează, că electoratul nu mai contează, 2020 s-a dus, deci și alegerile. Doar că PANDEMIA a rămas. Mă doare că SĂNĂTATEA E BOLNAVĂ! Și că nu recunoaștem greșelile decât atunci când e prea târziu. Atât de târziu încât să uite lumea. Și cu rănile adânci cum facem? Sunt rănile PANDEMIEI! Și ar fi bine să reușim să le vindecăm! Dar cum, cu cine?