Cititul în vremea emoticoanelor

Aseară, am avut în Observator o știre despre faptul că, în ultimul an, românii (și, cu siguranță, nu doar noi) au preferat să se uite la filme și seriale în loc să întoarcă o pagină de carte, fie ea și în format electronic. În materialul filmat de colegii mei, oameni diverși răspund la întrebarea pe care o pot doar bănui: „Ați citit în ultimul an?” Unii spun că da,  alții că au citit, dar mai puțin decât ar fi făcut-o altă dată, iar un tânăr zice „Consider că am trecut peste perioada cărților.”

Mi s-a tăiat răsuflarea. De uimire și de nervi. Cum adică, „am trecut peste perioada cărților”? Omul explică: „O poveste e redată mai bine într-un film.”

Aha. Are dreptate. Și eu iubesc filmele și cinematografia. Dar, ce nu realizează el – și sunt convinsă că nu e singurul – este faptul că primul film ți-l faci singur, în propria minte, atunci când citești. Pentru că asta face lectura: îți învață creierul să ia cuvântul scris și să-l transpună în imagine. În poveste. În film. Îți dezvoltă și antrenează imaginația. De pildă, pot să străbat și acum coridoarele de la Luvru creionate de Dumas. Pot să stau cu sufletul la gură alături de Cireșarii lui Chiriță sau să râd, amuzată de ingeniozitatea Melaniei Lupu, bătrânica fermecătoare și aparent inofensivă ale cărei unice pasiuni sunt jeleurile și motanul Mirciulică – în realitate, o femeie absolut genială și în bine și în rău, așa cum ne-o descrie Ojog-Brașoveanu. Pot. Pentru că am citit poveștile astea și le port cu mine.

La fel face și cineastul: citește un scenariu (dacă nu cumva l-a scris chiar el) și își imaginează situații, personaje, decoruri. Apoi le transpune în concret. Era să zic „în realitate”, dar e numai realitatea plăsmuirii de pe un ecran. Când te uiți la un film, capeți acces la imaginația celui care a „tradus” cuvântul scris în ce a crezut el de cuviință. De asta există ecranizări minunate ale unor cărți slabe sau, dimpotrivă, adaptări execrabile ale unor cărți bune.

Cum să treacă vremea cărților? Știu, sunt subiectivă – am învățat să buchisesc de pe la vreo trei ani, iar din 2014, scriu cărți. Și public. Și sunt mulți oameni care – slavă cerului – le citesc. Și le plac.

„A trecut vremea cărților”. A trecut vremea imaginației, adică? A lumilor închipuite de cineva și așternute pe hârtie, doar pentru ca altcineva să vadă acele lumi cu ochii propriei minți? Da, am devenit comozi. Am vrea să facă altul tot felul de lucruri în locul nostru. Dar chiar și să viseze?

Aici am ajuns, ne e lene să mai visăm? Ne e lene să mai articulăm? Ne e lene să ne mai folosim degetele ca să dăm file de poveste și am vrea să le folosim doar ca să dăm scroll și like?

Ne întoarcem în vremea Egiptului Antic, înlocuim orice cu o imagine? Dacă am lua tot ce au făcut oamenii ăia acum multe mii de ani, n-ar fi rău – în fond, au construit un imperiu cu o cultură absolut impresionantă. Dar noi luăm numai hieroglifele. Și nici măcar pe ele. Doar niște mutrițe gălbui, avataruri ale trăirilor noastre. Aproape că ne putem scrie viețile în emoticoane. Pardon; am zis „scrie”? Nu. Nu le scriem. Le dăm send. Dăm send propriilor vieți spre... nimic. Pentru că, nu-i așa, a trecut vremea cărților. A imaginației. A visării și a creativității.

Poate că, în curând, când ne vom întâlni pe stradă, față-n față, vom dialoga așa:

- Bn, cf?

- K.

- XOXO.

Seen.

Block.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰