"Eu te-am făcut, eu te omor!"

Mă doare inima și nu pot să fac nimic să treacă. Și pe măsură ce deschid ziarele ori televizorul, simt că mă sufoc de amărăciune și știu foarte bine ce înseamnă să nu ai aer. În copilărie sufeream de astm, iar mama mă ținea toată noaptea în brațe, la fereastră, că să mi se pară că trag o gură mai bună de oxigen. Era crunt. Altor copii, mamele le iau aerul cu mâna. Sau tații. Ori hai să găsim împreună un termen că să îi descriem pe acești "făcători de copii" pentru care "eu te-am făcut, eu te omor" nu este doar o vorbă ci chiar un crez.

Chiar nu trebuie să fim toți părinți. Creșteți și vă înmulțiți nu înseamnă că oricine poate să aducă pe lume un suflet că să facă, apoi, ce vrea cu el. Nu. Copiii nu ne aparțin și nu avem niciun drept să le distrugem viața. Dacă nu ați văzut încă Joker, vă recomand să îl vizionați. Este povestea tulburătoare a lui Arthur, un bărbat trecut de 40 de ani care suferă de o boală neurologică ce îi provoacă un râs isteric, mai mereu. Afecțiunea vine la pachet cu alte probleme mintale și ea provine tocmai de la tratamentul primit, în copilărie, de la părinți. Arthur fusese bătut de mic și asta i-a declanșat și, ulterior, marcat tot restul vieții mizere. Practic, Arthur era nebun și nu avea nicio vină pentru asta, ba chiar își dorea ajutor dar nu îl ajută nimeni.

Arthur era nebun pentru că parinții lui l-au tratat că pe un obiect, sac de box, experiment, ciucă bătăii, you name it. Problema este că sunt foarte mulți "nebuni" care fac copii iar ei nu se pot apăra în niciun fel de asta. Se trezesc în viață, aduși pe lume din greșeală ori din te miri ce alte motive, apoi abandonați, scuturați, aruncați pe jos în scară blocului, schingiuiți și maltratați, traumatizați în somn, violați ani la rând, înjunghiați în curtea bisericii și multe altele. Vedeți voi, natalitatea în România e scăzută, dar zău că în atare condiții nu mi se pare o problemă.

2020 a fost cel mai slab din istorie la capitolul nașteri și autoritățile zic că se străduiesc să repare treaba asta. Se dau stimulente financiare, se măresc alocațiile, se dau indemnizații de creștere despre care alți europeni se intreabă dacă sunt reale (la durată mă refer). Nu știu...poate ar trebui să se dea și niște teste psihologice înainte căci, repet, chiar nu trebuie să fim toți părinți. Am prieteni care au stat, s-au analizat, au calculat și au decis: copiii nu sunt pentru ei. Dintr-un motiv sau altul. Și e ok! Și am alți prieteni care ar renunța la ei înșiși, doar să primească darul de a putea face un copil. Ce e mai important? Să creștem natalitatea cu orice preț? Să naștem azi distrușii de mâine?! Copiii nu sunt pentru toată lumea! Și dacă nu putem să-i ajutăm în viață, măcar să nu îi distrugem. Sau... mai bine să nu-i facem deloc.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰