România, țara cu volanul în portbagaj
România politică de azi e un teatru de revistă jucat în reluare, cu decoruri schimbate pe datorie și actori care își uită replicile, dar nu și privilegiile.
Dacă ar coborî azi Caragiale din loja lui de eternitate, ar cere banii înapoi pe bilet și ar întreba, cu o sprânceană ridicată:
"Domnilor, improvizați sau ăsta e textul final?"
Caragiale ar lua stenogramele ședințelor de partid, le-ar pune în ramă și le-ar vinde drept comedie pură. La noi, ideologia nu e doctrină, e recuzită. Dreapta și stânga sunt două uși batante din culise: intri pe una, ieși pe cealaltă, în funcție de cine împarte aplauzele și contractele.
Personajele? Aceleași măști lustruite. Cațavencu e un model de carieră, iar Trahanache e instituție.
Alegătorul? Un cetățean turmentat care nu mai întreabă "eu cu cine votez?", ci "eu pentru cine plătesc?".
Numai că între timp s-a mai adăugat un cor de figuranți care șoptesc în off: "PNRR, deficit, rating…" ca un sufleor ignorat cu grație. Se joacă, în buclă, piesa "Opoziția universală". PSD jură că nu mai vrea cu dirijorul PNL. PNL oftează că ar putea trăi liniștit fără PSD. USR declară că nu mai stă la masă cu PSD. AUR spune că nici nu-i trebuie masă. Toți vor să fie în opoziție, dar nimeni nu vrea să fie responsabil. Puterea devine un scaun gol, păzit cu îndârjire de cei care pretind că nu-l doresc.
Și undeva, în sală, stă adevăratul protagonist: cetățeanul. Nu are replici, nu are microfon, dar plătește biletul. Ba nu, plătește tot teatrul. El suportă decorurile scumpe, luminile aprinse inutil, costumele schimbate la fiecare act. El e cel care decontează fiecare bâlbă, fiecare orgoliu, fiecare "nu vrem, dar poate totuși vrem". E spectator captiv într-un spectacol pe care nu l-a ales, dar pe care îl finanțează lunar, cu bon fiscal.
O sută de miliarde de lei s-ar putea duce pe apa sâmbetei, numai din dobânzi, în următorii cinci ani, că așa e la noi: politica e scurtă, dar datoria e lungă.
Dar să vezi comedie: într-o singură săptămână, s-au evaporat deja două miliarde de euro de la Bursă. Și nu din buzunarul lor, ferit-a Sfântul! S-au dus din Pilonul II de pensii. Adică, eu și cu tine am rămas fără viitorul pe care îl tot amânăm.
BNR-ul, săracul, "varsă" sute de milioane ca să nu cadă leul în nas.
Dar, ce sa vezi, suntem deja în cușca fiarei.
Urmează nota mare: fonduri PNRR pierdute: 30%, 50%, poate chiar 70%. Miliarde care dispar în timp ce liderii se joacă de-a criza.
Adevărul e că, în această republică a absurdului, viitorul premier va fi doar un personaj de paie pus să păzească un lan de grâu deja furat. Întrebarea care bântuie acum coridoarele de la Cotroceni, sub privirea unui Nicușor Dan care pare că ar prefera să numere copacii din Cișmigiu decât să descurce acest ghem de interese, nu este cine e cel mai destoinic, ci cine e cel mai dispus să se lase jertfit.
Bolojan e un administrator care știe să numere cuiele, dar care, politic vorbind, are carisma unei rectificări bugetare într-o zi de doliu. Dacă politica românească ar fi un șantier, Grindeanu ar fi șeful de echipă care te convinge că groapa din fața casei e, de fapt, un tunel spre viitor.
Iar Simion este revoluționarul de duminică care vrea să fie și rege, și bufon, și cameraman. E o formă de naționalism de tip "pufuleți": umflat, plin de aer și fără nicio valoare nutritivă.
Cortina nu cade.
În culise, se negociază la Strasbourg o epopee bugetară de dimensiuni homerice, miliarde cât să pavezi până și orgoliile.
Economia, sărmana, stă în sală și bate discret din picior. PNRR-ul nu e metaforă, e trenul de ora 7:00. Iar politicienii noștri stau pe peron și discută cine are dreptul să fluiere plecarea.
Mesajul? "Se putea și mai rău, dar lucrăm la asta." Iar pe afiș, cu litere groase: "Democrație în trei acte și nicio concluzie."
Dacă ar fi să rezumăm totul într-o replică demnă de Caragiale amestecată cu Junimea lui Gheorghe Panu, ar suna așa: "Onorabili politicieni, sunteți sublimi… dar costisitori."
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰
