Rugby, sportul uitat de mult şi de mulţi

Salut! Sunt Cristi. "Nebunul" ăla care, poate deşi nu pare, trăieşte pentru sport, în general, şi pentru rugby, în special. Tipul de om care s-ar uita încontinuu, de dimineaţă până seara, la meciuri. Care mănâncă rugby pe pâine. De ce? Pentru că rugbiul este sportul acela din care ai tot timpul de învăţat câte ceva. Care îti pune în mişcare şi mintea, pentru că regulamentul nu este pentru oricine, iar sistemele de joc sunt dintre cele mai complexe, dar şi sufletul, pentru că rugbiul are la bază valori pe care, din păcate, cred că mulţi români le-au uitat. Deşi am bătut mingea fix de trei ori la juniori şi m-am implicat mai târziu în cel mult două miuţe alături de băieţi, îmi place să cred că provin din rugby. Chiar dacă, în momentul în care spun asta, simt că aş comite un soi de blasfemie la adresa celor care cu adevărat şi-au rupt oasele pe teren. La modul real vorbind, aş putea spune că sunt cel mult prieten cu prietenii de rugbişti, însă poate şi în asta constă frumuseţea rugbiului - ai şansa să înveţi multe lucruri şi să te bucuri de farmecul acestui sport chiar şi de pe margine. Ce este rugbiul Vorbind la modul simplu, rugbiul este sportul în care 15 oameni se înfruntă cu alţi 15 pentru un balon, iar posesia îţi permite să ajungi în ipostaza de a marca prin procedee mai rar întâlnite şi care adesea produc confuzie printre novici. În spatele imaginilor simple există un tablou mai complex care îţi arată, dacă ai răbdare să-l desluşeşti, că rugbiul este, în fapt, sportul care te pregăteşte într-adevăr pentru viaţă. Rugbiul este sportul care te învaţă că viaţa nu este uşoară şi îţi arată că trebuie să te mobilizezi şi să lupţi până la ultima picătură de energie pentru a încasa "loviturile" cu demnitate şi totuşi să răzbaţi. Este sportul în care ştii că te poţi baza doar pe omul din stânga ta şi pe omul din dreapta ta şi care îţi insuflă ideea că trebuie să te sacrifici pentru ei aşa cum şi ei s-ar sacrifica pentru tine. Nu în ultimul rând, rugbiul este despre colegialitate, respect, despre puterea de a te bucura şi de a întinde mâna adversarului, la final, lăsând totul pe câmpul de luptă. Aş mai adăuga aici că, în general, rugbiul este şi sportul în care trişorii practic se autoexclud, pentru că nu ai cum să răzbaţi pe termen lung cu atitudinea nepotrivită. Dacă peste toate aceste amănunte presărăm multă pasiune, obţinem imaginea reală a ceea ce înseamnă rugby. Rugbiul, sportul în care România scria istorie cu 20 de ani înaintea fotbalului Mai tot românul se pricepe la fotbal şi piesa de rezistenţă din acest sport este considerată victoria Stelei din meciul cu FC Barcelona din finala Cupei Campionilor Europeni din 1986. Din păcate, puţini mai ştiu că, pe la mijlocul anilor '60, România câştiga Cupa Campionilor Europeni la rugby şi nu o dată, ci chiar de două ori. Rugby Club Griviţa a dat prima lovitura, 10-0 cu Mont-de-Marsan, campioana Franţei, în 1964, iar Dinamo Bucureşti a câştigat şi ea trofeul, în 1967, după 18-12 în finala cu echipa franceză Agen. Vorbim de o perioadă, practic cea de dinainte de 1989, în care rugbiul era un motiv de sărbătoare. Nu îmi permit să devin nostalgic, dar nu pot să nu îmi amintesc de poveştile bătrânilor care jucau cu tribunele pline, iar apoi legendara repriză a treia era ca cireaşa de pe tort. Confruntarea dintre MTS şi FRR vizavi de Stadionul Arcul de Triumf În lumea rugbiului, îmi place să trec drept "Un oarecare din colţul tribunei" şi am promis că nu insist prea mult pe acest subiect, convins fiind că jocurile se fac la un nivel mult mai înalt. Totuşi, vreau să atrag atenţia asupra unor aspecte. În primul rând, unde cred eu că a greşit Federaţia Română de Rugby. Cei de la FRR cred că au dat dovadă de o oarecare naivitate când au predat stadionul autorităţilor. Era de aşteptat ca bijuteria de stadion care a devenit Arcul de Triumf să atragă atenţia altora, pentru că aşa se întâmplă şi în viaţă, când ai ceva de valoare, alţii râvnesc la ce ai tu. Rugbiul pierde şi prin ideea că nu mai atrage. Când vezi un meci al naţionalei României cu doar 300 de spectatori pe stadionul din Cluj, de 30.000 de locuri, sau un meci al campioanei din Timişoara cu o echipă din Franţa, parcă, când oaspeţii aveau mai mulţi spectatori în tribună, îţi dai seama că rugbiul este un sport uitat de mult şi de mulţi. Şi nu este o problemă doar la nivel de meciuri internaţionale. Chiar şi la partidele din campionatul intern tribunele sunt, de cele mai multe ori, goale. Unde cred eu că a greşit ministrul Eduard Novak. În primul rând, când a spus că suporterii rugbiului sprijină grupuri de interese. Aici, pe lângă jignirea în sine, se înşală amarnic. Oamenii - dacă oficialul ar fi avut răbdare să iasă, să asculte, să vorbească cu ei - îşi doresc să vadă doar meciuri de rugby pe un stadion al rugbiului. În al doilea rând, ministrul Eduard Novak a greşit când a ieşit şi a anunţat că urmează să ofere finanţare doar în funcţie de performanţe, insinuând că rugbiul este pe un trend descendent în materie de rezultate. Impresia generală aşa este, însă, cum, necum, rugbiul românesc este unul dintre puţinele sporturi de echipă în care încă mai ţinem steagul sus, fiind constant între primele 10 echipe, poate chiar primele opt, ale Europei. Cu tot respectul pentru celelalte sporturi, dar naţionala feminină de handbal a terminat pe locul 12 ultimul Campionat European, naţionala masculină de handbal nu a mai participat la un turneu final de Campionat European din 1996 şi la un turneu final de Campionat Mondial din 2011, naţionala feminină de volei a terminat pe locul 13 ultimul turneu final de Campionat European, naţionala masculină de volei a încheiat pe locul 21 ultimul turneu final de Campionat European, naţionala masculină de baschet a terminat pe locul 23 ultimul turneu final de Campionat European (calificare din postura de ţară gazdă, nu mai participase la un turneu final de Campionat European din 1987), iar naţionala feminină de baschet - pe locul 19 ultimul turneu final de Campionat European (turneul din 2015, în care a fost, de asemenea, calificată din postura de ţară gazdă). De ce nu trebuie să ne mai facem speranţe în materie de rugby Din punctul meu de vedere, rugbiul este oglinda societăţii, iar o societate care îşi caută identitatea, care nu îşi găseşte reperele, valorile, nu poate emite pretenţii. Nici în rugby, nici în alt sport sau chiar în alt domeniu. Nu exclud definitiv posibilitatea de a face performanţă, însă în circumstanţele existente eventualul succes ar ţine de un miracol. Sportul a devenit cu adevărat profesionist, iar România nu poate să ţină pasul, nu îşi permite. Din păcate, nu mai suntem în zilele în care totul se rezolva cu rivanol, anticârcel, zeamă de varză şi apă vie. Totul se rezumă la bani şi totul costă. Nu se pune problema doar de salariu sau de primă de victorie. Ai nevoie de investiţii masive în infrastructură şi în organigramă. Nu se mai poate ca antrenorul să fie şi psiholog şi dietetician şi preparator fizic şi şofer pe autocarul care transportă echipa la stadion. Iar, orientativ, dacă România îşi vinde drepturile de televizare a meciurilor de rugby cu, să zicem, un milion de euro pe an, amintim că Federaţia Franceză de Rugby împarte cluburilor, din drepturile de televizare, în jur de 200 de milioane de euro pe an. Nici nu mai vorbim despre centrele de recuperare demne de filmele science-fiction sau de bazele de pregătire cu câte 10-12 terenuri de rugby din ţările cu pretenţii. Rugbiul românesc mai trăieşte, la momentul actual, din pasiunea nebună a câtorva oameni, nu foarte mulţi, pentru că, în mod special, ei sunt liantul care încă mai atrage tineri către sportul cu balonul oval. Şi mă tem că, prin deposedarea de Stadionul Arcul de Triumf, rugbiul românesc rămâne şi fără acel dram de pasiune care încă ne mai ajută să ţinem steagul sus în acest sport. Pentru că, într-un final, totul se rezumă la acest element care face diferenţa. Spune-mi ce pasiune ai ca să-ţi spun cine eşti!