Avocat, despre succesiunea la tronul României: Prin numirea Principesei Margareta Custodele Coroanei, Regele Mihai a înţeles natura succesiunii şi nevoia de a nu avea instabilitate

Intr-un articol intitulat "Succesiunea la Coroană – de la teorie la practică", aparut pe blogul romaniaregala.ro, avocatul Ioan-Luca Vlad, consilier privat onorific al Familiei Regale a României, sustine ca "după două decenii şi jumătate de la primul său pas în România, şi la 19 ani de la instituirea sa drept Custode al Coroanei, Principesa Margareta întruneşte astăzi atuurile înaintaşilor săi, privind înspre momentul succesiunii sale, prin natura sa trist".

Avocatul analizeaza ce inseamna, de fapt, succesiunea la tronul României, din punct de vedere istoric si politic, explicand motivele care au condus la numirea de catre Regele Mihai a Principesei Margareta in calitate de Principesă Moştenitoare, in 1997, şi de Custode al Coroanei, in 2007.

Redam integral articolul aparut pe site-ul romaniaregala.ro:

"Succesiunea în teorie

Pornind de la o înţelegere juridică a noţiunii, “succesiunea” desemnează orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, sensul său restrâns fiind însă echivalent cu noţiunea de “moştenire” adică limitat la situaţia când un drept se transmite de la un defunct către succesorii săi.

Coroana este un simbol, dar funcţia pe care purtătorul ei o ocupă are o valoare juridică, fie că ea se numeşte Rege, Regină, Şef al Familiei Regale ş.a.m.d. În România, în mod tradiţional, purtătorul Coroanei s-a numit Domn (cu variantele europene Principe şi Hospodar), iar din 1881, Rege.

Succesiunea în general, şi moştenirea în special sunt lucruri deloc simple. Orice transfer de putere, de la puterea unui proprietar asupra unei case, până la puterea Suveranului asupra ţării sale, implică o nestatornicie, un moment de cumpănă şi de sensibilitate, în care continuitatea se poate întrerupe, iar soarta îşi poate spune cuvântul. De aceea, din cele mai vechi timpuri, s-a constatat că un sistem succesoral stabil şi predictibil dă roadele cele mai bune pe termen lung. Este îndeobşte cunoscut că lipsa unui principiu ereditar şi de primogenitură la coroanele Principatelor Române a fost una dintre cauzele instabilităţii lor interne seculare, soldată cu instaurarea domniilor fanariote, şi apoi a nesiguranţei permanente a domnilor pământeni. Şi tot această nesiguranţă, născătoare de intrigi şi secătuirea ţării, a fost motivul alegerii lui Carol I ca Domn al României.

Creatorii Constituţiei din 1866 au dorit ca, prin instituirea unor reguli ferme de succesiune, să oprească zâzania din jurul celei mai înalte poziţii în stat, dar şi să cimenteze stabilitatea Dinastiei, într-un moment când nu era sigur că urmaşul lui Carol I nu va fi trebuit să fie re-confirmat de Poartă şi de Puterile Garante. Pe de altă parte, ei au avut în vedere şi tradiţiile poporului român, aşa cum erau atunci înţelese, excluzând de la succesiune atât femeile, cât şi pe cei ce nu erau de religie ortodoxă.

Constituţia prevedea, tocmai pentru a nu exista perioade de “locotenenţă domnească” sau alte forme de tranziţie de la un Suveran la altul, că moştenitorul Tronului devenea Rege la momentul decesului Suveranului anterior, fără vreo formalitate prealabilă, urmând doar să depună jurământul de îndată ce aceasta era cu putinţă.

Pentru ca acest principiu să funcţioneze, însă, era nevoie de mai multe condiţii prealabile, pe care redactorii Constituţiei din 1866 le-au conştientizat, însă nu le-au şi rezolvat, sperând probabil, ca şi în alte privinţe, că textul constituţional avantgardist va trage după sine şi realitatea socială. Din păcate, în mare privinţă ei s-au înşelat. După cum vom vedea, de fapt, abia acum, în secolul XXI, după suişuri şi coborâşuri, succesiunea a ajuns la idealul de transmisiune naturală, facilă, văzut de către înaintaşii noştri.

Succesiunea în practică – despre natura umană

O primă condiţie a funcţionării prevederilor constituţionale din 1866 era ca Suveranul şi consoarta sa să fie prolifici. Pronia a făcut ca acest lucru să nu se întâmple, singurul copil al primului nostru cuplu regal decedând prea repede, şi determinându-i pe Carol şi Elisabeta să renunţe la a mai avea urmaşi naturali. Cu aceasta s-a declanşat şi prima criză dinastică. Şi cu această ocazie s-a făcut şi primul rabat de la preceptele sale presupuse “de fier”, prin alegerea unui succesor dintr-o ramură colaterală, care nu era de religie ortodoxă, drept Principe Moştenitor.

Înţelepciunea oamenilor politici de atunci a fost totuşi că au făcut această alegere din timp, dându-i lui Ferdinand câteva decenii de pregătire practică în vederea preluării Coroanei. Şi totuşi, în ciuda faptului că succesiunea a avut loc fără probleme majore, ea a fost umbrită atât de stihia Primului Război Mondial, cât şi, mai ales, de conflictul de poziţii dintre principiile tradiţionale ale lui Carol, şi devotamentul faţă de ţară al lui Ferdinand. A urmat un dezastru şi o reînviere, pentru ca Ferdinand să-şi câştige numele de Întregitorul, iar ţara să se înscrie, pentru o perioadă, pe o traiectorie ascendentă economic, politic şi cultural.

În spatele stabilităţii morale şi a rezistenţei de fier a cuplului Ferdinand – Maria se ascundea însă o mare dramă personală, determinată de Principele Carol şi derapajele sale personale. Incapacitatea lui funciară de a pune interesul ţării şi datoria faţă de Coroană înaintea atracţiilor de moment şi a inimii mereu deşarte a condus la excluderea sa din linia de succesiune. Din nou, politicienii români, la solicitarea Regelui, au dat dovadă de premoniţie şi înţelepciune, votând din timp metoda şi condiţiile în care Principele Mihai urma să acceadă la Tron, minor fiind.

Succesiunea şi natura politică

Din păcate, politica se conduce după propriile reguli, ale expeditivităţii şi oportunităţii, gândind de pe azi pe mâine, în timp ce Dinastia, cu un alt orizont de timp, este cea mai păgubită de o asemenea abordare. Succesiunea Ferdinand – Mihai s-a produs într-un context social complicat. Nu înseamnă că sistemul Regenţei nu avea şanse să funcţioneze. Însă el depindea într-atât de mult de dedicarea şi abnegaţia personală a celor implicaţi, cât şi de susţinerea politică permanentă, încât el era adaptat mai mult unui popor germanic decât unuia latin.

Dintr-un grup de trei oameni de facturi atât de diferite (dintre care unul a şi decedat pe parcurs, fiind înlocuit în urma unui vot politic) care, individual, nu aveau motivaţia pentru a investi energie în păstrarea status quo, nu putea reieşi stabilitate decât într-un context politic ideal. Însă n-a fost să fie. La primul gest al unui personaj văzut ca providenţial, într-o epocă a personajelor dorite providenţiale (dar dovedite ulterior ca dezastre naţionale), clasa politică s-a orientat către noua sursă de adulaţie şi a abandonat idealul stabilităţii şi continuităţii. Succesiunea Mihai – Carol al II-lea a fost aşadar una bruscă, oportunistă şi cu efecte traumatice atât asupra persoanelor implicate (mai ales asupra Regelui Mihai şi a mamei sale), cât şi asupra sistemului dinastic românesc.

În urma dezastrului anului 1940, neprovocat de Carol, dar faţă de care acesta, înglodat în pompă fără fond, nu a ştiut să reacţioneze, s-a ridicat un alt fals prooroc, care a ştiut să îşi ascundă lipsa de legitimitate democratică în spatele unui gest de revenire la normalitatea dinastică. Succesiunea Carol al II-lea – Mihai a stat sub acest semn, al unui moment sumbru, “salvat” aparent de un alt personaj providenţial.

Soarta a făcut ca în Regele Mihai, românii să aibă un Suveran dibace, poate şi călit de durerea suferită din pricina tatălui său, şi îmbărbătat de revenirea mamei sale în ţară. Mai mult, însă, Regele Mihai a fost educat de mic în spiritul democraţiei, al respectului voinţei ţării, hiatul de 10 ani din cursul domniei lui Carol al II-lea nereuşind să şteargă această educaţie, tocmai pentru că ea era asociată cu binele, cu figura maternă şi cu lucrurile aşa cum ar fi trebuit ele să fie.

Experienţă şi înţelepciune

Evenimentele brutale din 30 decembrie 1947, şi exilul dureros al Regelui nu fac obiectul analizei noastre. Punctul central al acestei jumătăţi de secol îl constituie graţia divină care l-a ţinut pe Regele Mihai în putere şi activ. În aceste condiţii, el a putut întâmpina secolul XXI, secolul vitezei şi al libertăţilor democratice, cu experienţa şi înţelepciunea a câtorva decenii de tulburări trăite direct, alături de învăţămintele transmise mai ales de Regina Mamă Elena despre trecutul Dinastiei Române.

În condiţiile neimplicării Parlamentului României, constituit actualmente sub o constituţie republicană, Regele a luat frâiele Casei sale, şi a acţionat aşa cum a văzut din istoria Dinastiei, preventiv şi dibace.

Gesturile sale din 1997, prin care a numit pe Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României în calitate de Principesă Moştenitoare, şi din 2007, prin care a numit-o pe aceasta Custode al Coroanei, arată o profundă înţelegere a naturii succesiunii, şi a necesităţii de a nu avea încă o întrerupere, încă un moment de instabilitate.

Cele două titulaturi nu sunt identice, şi au fiecare rolul său. Titlul de Principesă Moştenitoare este unul Dinastic, ce ţine de natura poziţiei de Şef al Casei Regale, anume una ereditară. Pentru a exista predictibilitate, prima temelie a fost desemnarea fermă a succesorului. Titlul de Custode al Coroanei este însă mai interesant. El reflectă poziţia Casei Regale, chiar după adoptarea Normelor Fundamentale din 2007 că, atât timp cât Coroana nu este re-instituţionalizată, ea se află încă în Exil. Or, în aceste condiţii, Dinastia continuă în continuare să existe sub umbra actului de la 30 decembrie 1947, până ce Parlamentul, ca reprezentant al poporului, nu se va fi exprimat în sensul recunoaşterii locului ei în sistemul statal românesc. De aceea, este necesar ca acest al doilea titlu să existe încă din timpul actual, rămânând valabil şi după momentul succesiunii. Este un “pod” între prezent şi viitor, care asigură continuitatea şi stabilitatea Coroanei.

Dibăcia Regelui mai constă şi în aceea că, luând exemplul primei succesiuni, a ştiut să adapteze condiţiile acesteia la realitatea vieţii şi la realitatea socială, renunţând la acele reguli care, nefiind esenţiale principiului ereditar, nu mai puteau asigura continuitatea dinastică (respectiv excluderea femeilor şi a urmaşilor lor). Altfel spus, în loc să creeze din nou instabilitate şi zâzanie prin proiecte de tipul adopţiilor, numirii din linii colaterale ş.a.m.d., Regele a pornit de la principiul fundamental (ereditate şi primogenitură) şi de la realităţi (faptul că nu are decât fiice, şi că societatea de astăzi proclamă juridic egalitatea bărbatului cu femeia), şi a instituit Normele Fundamentale ale Familiei Regale.

Pronia a făcut ca, în persoana fiicei sale mai mari, Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei, el să aibă nu doar un urmaş, ci un stâlp de rezistenţă, chiar un “buzdugan” având în vedere că aceasta a venit prima în ţară în anii ’90 şi a pus aici piatra de temelie a locului pe care Coroana îl ocupă astăzi în societatea românească.

După două decenii şi jumătate de la primul său pas în România, şi la 19 ani de la instituirea sa drept Custode al Coroanei, Principesa Margareta întruneşte astăzi atuurile înaintaşilor săi, privind înspre momentul succesiunii sale, prin natura sa trist, şi anume experienţa practică a lui Ferdinand şi legitimitatea Regelui Mihai".

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰