Bucureşti, 557 de ani de existenţă! POVESTEA mahalalelor Capitalei: Sfântul Gheorghe-Vechiu, cea mai mare din oraş

Istoria Bucureştiului este una încărcată şi plină de poveşti uimitoare. Astăzi, Capitala este împărţită în sectoare: 1, 2, 3, 4, 5, 6, însă, în trecut, orice delimitare se făcea în funcţie de povestea locului.

Începând cu anul 1600, termenul enorie care se folosea până atunci pentru a delimita zonele oraşului începe să fie înlocuit în actele oficiale şi în vorbirea curentă prin acela de mahala, care însemna, în turceşte, o parte din oraş, un cartier.

Fiecare mahala era cunoscută după cei mai importanţi locuitori, dar şi în funcţie de construcţii şi activităţi. Astfel, multe mahalale şi-au luat denumirea după lăcaşurile bisericeşti din zona respectivă, după nume de domni şi domniţe, cum ar fi Mihai Vodă, Radu Vodă, Mavrogheni, Domniţa Bălaşa sau Şerban Vodă, după numele unui boier mai important care a avut case în cuprinsul ei sau după profesia locuitorilor zonei respective.

Mahalaua Sfântului Gheorghe-Vechiu, cea mai populată

Dintre zecile de mahalale existente în documentele de la 1798, cea a Sfântului Gheorghe-Vechiu a rămas ca fiind cea mai populată. Aceasta cuprindea 335 de case, care din cauza flăcărilor izbucnite în oraş a condus la distrugerea tuturor locuinţelor.

În această mahala, în anul 1592, se găsesc mai multe proprietăţi ale lui Nedelcu Vornicul. Biserica Sfântul Gheorghe Vechi a fost ridicată în anul 1502 prin grija lui Nedelcu Vornicul şi a fost folosită multă vreme drept scaun al mitropolitului Ţării Româneşti.

Documentele pomenesc mahalaua de la 1632 şi vorbesc despre faptul că aceasta se întindea până în gardurile viei domneşti, acolo unde era şi Ulicioara Căldărarilor, de unde începea drumul Giurgiului.  

Cele mai importante proprietăţi din mahala erau bisericile şi mănăstirile, dar şi casele dascălilor de la faimoasa şcoală românească a Sfântului Gheorghe-Vechiu.

Mahalaua Golescu şi hanul familiei

O altă mahala importantă este Golescu, numită aşa după casele pe care le avea familia Goleştilor în acea zonă. Tot aici era şi Hanul Goleştilor, ridicat printre locuinţe care aparţineau familiei boiereşti.

Această mahala era vecină cu mahalaua Prundului, cunoscută mai târziu sub numele de Domniţa Bălaşa.

Mahalaua Bisericilor Grecilor, plină de „prăvălii“

Mahalaua Bisericii Grecilor se întindea între actuala stradă Lipscani şi Biserica Stravopoleos. Era o mahala mică, având însă foarte multe prăvălii, care aparţineau Mitropoliei, lui Radu-Vodă, lui Antim şi Zlătarilor. 

Îşi trăgea numele de la Biserica Ghiormei Banul sau de la Hanul Greci. În jurul bisericii, amintită în documente încă de la 1567, s-au clădit numeroase prăvălii datorită vadului comercial foarte bun. În secolele XVII–XIX se afla în zonă şi un han cunoscut sub numele de Hanul Greci. Probabil, denumirea mahalalei şi a hanului provine de la egumenii greci ai bisericii care era închinată Arhiepiscopiei Pogonianis din Grecia.

În anul 1723, uliţa cea mare care conducea spre Hanul lui Şerban-Vodă era situată, în mare parte, în Mahalaua Bisericii Grecilor.

Mahalaua Lucaci sau Mahalaua Totescului

Mahalaua Lucaci sau a Totescului este amintită încă din secolul al XVII-lea într-un hrisov dat de Constantin Brâncoveanu jupânesei Bălaşa Blejoianca. Numele de mahalaua Totescului vine probabil de la vreun mare neguţător care a avut proprietăţi în zonă. Prin această mahala trecea Bucureştioara înainte de a se vărsa în Dâmboviţa, la Jigniţă.

Biserica Lucaci, după numele banului Lucaci, este amintită într-un document din 23 septembrie 1764, în care se spune că ar fi fost reparată prin grija mitropolitului Ştefan. Marele incendiu din anul 1847 a distrus aproape în întregime această mahala, fapt consemnat şi de Anton Pann, care a fost cântăreţ onorific în această biserică. Anton Pann, ca enoriaş al parohiei, a contribuit la refacerea bicericii după incendiu.

În faţa ei se află un bust al poetului, înmormântat în curtea Bisericii Lucaci.

Mahalaua Mihai-Vodă

Mahalaua Mihai Vodă, numită aşa după mănăstirea cu acelaşi nume, se afla situată pe malul drept al Dîmboviţei, cam în zona actualului pod Izvor. Aici, pe un deal astăzi dispărut datorită lucrărilor de amenajare, se afla o veche biserică menţionată într-un act din anul 1558, prin care se întăreşte dania făcută acestei biserici de jupâneasa Caplea a lui Ghiormea vel Postelnicul, biserică ce a fost reparată şi înzestrată cu chilii de către Mihai Viteazul.

În anul 1770, mahalaua adăpostea casele lui Pârvu Logofătul Cantacuzino, proprietăţi pe care i le dă la schimb lui Toma Medelniceru Cantacuzino, pentru casele pe care acesta le avea în Mahalaua Scorţarului.

Mahalaua Şerban-Vodă sau a Scorţarului

Numele mahalalei vine de dinainte de anul 1679, când zona era cunoscută sub numele de Mahalaua Scorţarului. Cel mai probabil, acolo avea casă un ţesător de scoarţe bine cunoscut, aşa cum s-a întâmplat şi la Puţul Spătarului, când era cunoscut un fabricant de speţe de război.

După ce Şerban-Vodă a construit o biserică de lemn, mahalaua a început să îi poarte numele, iar în faţa bisericii a fost construită şi o casă. 

În anul 1761, Pârvu Cantacuzino Măgureanul reface biserica din piatră, de aceea în documente este cunoscută şi sub numele de Biserica Măgureanului. Ea a fost demolată în 1897. Conform catagrafiei din 1798, mahalaua Scorţarului avea 44 de case.

Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi

Această mahala se înscrie în lista celor mai vechi mahalale ale oraşului, datând din anul 1609, din vremea lui Radu-Vodă Şerban.

I s-a mai spus și Mahalaua Măcelarilor, și a Scaunelor – de la butucii de lemn pe care cei din breasla măcelarilor despicau carcasele de animale, porționându-le și vânzându-le fiecăruia.

Prima mențiune documentară a bisericii care a dat numele mahalalei apare la anul 1669, în documente ale breslei măcelarilor (căci era, ca multe altele din București, lăcașul de cult al unei bresle). E menționată din nou în 1675, iar într-un hrisov al lui Șerban Cantacuzino din 1681 se face referire la marele vornic Cernica din Scăuiani (adică... din Scaune), proprietarul terenului pe care era înălțată biserica. Se dădea, prin acel document, drept de a se construi niște case mai acătării, celor din neamul vornicului Cernica: „ca să fie niște locuri de case aici în orașul domnii meale, în București, pre care loc iaste făcut biserica săpunarilor și cu alte locuri câte să țân d’acest loc câte sânt împrejurul bisearicii...”

Veche cel puțin de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Biserica Săpunarilor a fost demolată în timpul lui Constantin Brâncoveanu și, pe locul ei, la 1705, se ridică o altă biserică.

Mahalaua a fost mistuită de flăcările unui incendiu devastator care a avut loc în anul 1739, distrugând în jur de 40 de scaune de măcelari.

Mahalaua Trâmbiţaşilor

Mahalaua care astăzi s-a şters cu totul din amintirea bucureştenilor se afla în apropierea Mănăstirii Sfântului Ion cel Mare şi a fost cunoscută sub acest nume până în anul 1753. Aceasta se întindea peste gârlă şi era locuită de boierii Călinesei.

Mahalaua Vergului era pe podul cu acelaşi nume

Mahalaua bucureşteană era situată pe lângă biserica Domniţei Ancuţa, chiar pe podul Vergului. În secolul al XVIII-lea, mahalaua găzduia mai multe case care aparţineau Catincăi Ştirboia şi care fuseseră primite moştenire de la părinţii săi.

Acestea au fost părăsite şi apoi dărâmate de maghiarii care luau cărămizi din ele pentru a-şi ridica diverse construcţii. Uneori, aceştia intrau şi în curtea caselor şi săpau pentru a-şi lua nisip.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰