Campania Ajut eu! Rose Marie îşi doreşte să se poată plimba alături de mama ei

La 14 ani, Rose Marie este sprijinul mamei sale bolnave. Îi găteşte, o ridică la propriu atunci când cade şi o ajută să privească viaţa prin ochii ei frumoşi de copil. De Crăciun nu-şi doreşte cadouri scumpe.

• Războiul hibrid al Kremlinului. Propaganda rusă a inundat Tiktok cu mesaje prin care îndeamnă românii la un război direct împotriva Europei

La 14 ani, Rose Marie este sprijinul mamei sale bolnave. Îi găteşte, o ridică la propriu atunci când cade şi o ajută să privească viaţa prin ochii ei frumoşi de copil. De Crăciun nu-şi doreşte cadouri scumpe. Vrea doar ca mama să fie sănătoasă şi să se poată plimba împreună cu ea. Şi-ar mai dori să ajungă o dată în bucătăria unui "Chef la cuţite" sau să poată fotografia norii dintr-un avion. Dorinţele ei s-au făcut auzite în Campania "Ajut eu".

În bucătăria cu perdele colorate, doi peruşi, o pisică şi muzică în surdină, copila de 14 ani pregăteşte micul dejun. În timp ce mama ei, cu privire pierdută, îi supraveghează fiecare gest. E ritualul lor zilnic. Rose Marie îi dă să mănânce, o duce în pat, o înveleşte şi abia apoi pleacă la şcoală.

Rose Marie: Tatal meu fiind jandarm, nu sta mult timp pe acasa. Si eu cum raman singura cu mama, ea nu poate sa gateasca.

Nu poate să facă, de fapt, mai nimic. De când avea exact vârsta copilei sale, Dudica a descoperit că suferă de miastenia gravis, o boală autoimună care a oprit-o, toată viaţa, să facă lucruri banale - să alerge, să ţină în mână o cană, să spele, chiar să vorbească uneori.

Mama: Impulsul nervos nu ajunge la muschi. Prefer sa spun doar faptul ca nu am tinut-o in bate pe Rose Marie niciodata. Ca nu am plimbat-o cu caruciorul niciodata. Ca nu am mers in parc, nu am facut lucruri impreuna niciodata. Sa alergam. Pe ea a plimbat-o intotdeauna tatal, mereu a iesit la film cu ea, au mers la zilele de 8 martie de ziua mamei, la serbari cand eu nu puteam.

Rose Marie a apărut în viaţa ei ca o salvare. Este copilul ei special pe care nu l-a ţinut niciodată în braţe dar care a devenit, între timp, mâinile şi picioarele ei. Fetiţa, aşa şi-a cunoscut mama.

Şi nu i s-a părut niciodată că e ceva neobisnuit să gătească ea sau să plece în grabă, la piaţă, în timp ce mama rămânea acasă, plângând pe furiş. Griji prea mari au apăsat nefiresc de devreme pe umerii ei mici. Dar asta a călit-o şi a făcut-o puternică.

Rose Marie: Ajutand-o pe mama si de mica si dna educaroare imi spunea ca sunt un copil special si cred ca am incercat sa fac pe plac.

Reporter: Cui?

Rose Marie: Tuturor

Reporter: Tu faci ceva pt tine?

Rose Marie: Da. Normal. Invat, normal ca fac tot ce trebuie pentru scoala si zilnic daca am timp citesc, cand mai am timp desenez pt ca imi place si asta si nu stiu daca fac ceva pt mine neaparat.

Tot ce face, face pentru mama ei. Şi cu ea împarte tot - poveşti, timp, zâmbete. E acolo când mama cade, şi o ridică. Practic, rolurile s-au inversat. Vai de părintele care nu ascultă de copil, spune mama, în glumă.

Mama: Speciala, perfecta pentru mine. Este un copil care a trecut prin foarte multe lucruri urate din cauza bolii mele, pe care le-a trait le-a vazut le-a simtit si nu am cum sa intorc inapoi si sa i le scot din memorie.

Si mai visează să zboare. Să vadă măcar odată cum arată norii de sus, să-i fotografieze dintr-un avion. Prin desene şi fotografii exprimă Rose Marie, cel mai bine, tot ceea ce simte. Toate lacrimile pe care n-a reuşit să le verse în aceşti ani şi toată neliniştea din sufletul ei mic, de copil.

Rose Marie: O fotografie poate sa exprime toate sentimentele.de exemplu daca in fotografia respectiva, fotografiezi o persoana care are o stare de bine, fotografia aia iti exprima fericirea, daca fotografiezi cum afara ploua probabil ca ai o stare de melancolie.

Ea se simte cel mai bine când îi face poze lui Paşa, motanul care îi aduce linişte şi zâmbete. De mică a fost atrasă de animale. Tot ce găsea pe stradă, aduce acasa. Inclusiv şopârle. Aşa că a decis - se va face medic veterinar. Rose Marie e convinsă că ea a venit pe lume ca să fie de ajutor altora, să mângâie acolo unde doare, să aducă bucurie acolo unde e suferinţă. Şi, în general, să facă lucruri pentru alţii, nu pentru ea.

Rose Marie: M-am gandit sa iau bomboane daca ar fi 30 de elevi intr-o clasa sa fie 60 de bomboane sa fie doua la fiecare, sa fie un nr de bomboane sa le pun frumos inr-o cutie ambalata si sa le pun in clasa fiecaruia.  Nu stiu daca as putea sa fac asta la toate clasele, dar macar pt cele de gimnaziu. As fi vrut sa fie o surpriza sa nu stie niciunul de unde au primit.

Aşa e ea, de meserie "zână bună". Şi-ar dori să îşi poată surprinde şi mama cu mâncare mai bună şi reţete sofisticate, pe care încearcă să le înveţe de la televizor.

Rose Marie: Ma uit la chefi la cutite si mi se pare o emisiune destul de interesanta pt ca aflu retete noi, vad povestile altora de viata si efectiv ma atrage. Cel mai mult imi place de chef bontea.

A „furat" aşa, cu privirea, câteva reţete dar n-a fost prea mulţumită de rezultat. Cea mai gustoasă mâncare rămâne, deocamdată, tot cea pe care o desenează. Până la marea performanţă din bucătărie, e nevoie de mult exerciţiu şi multe ingrediente sacrificate, de dragul artei gastronomice.

Rose Marie:  Am incercat o data, dar nu prea mi-a iesit pentru ca uneori nur etineam toate amanuntele si mai uitam. Am incercat itnr-o zi cand mama si tata erau plecati am icnercats a fac o clatita in 2 culori si dinpacate a iesit un pic cam arsa. Dar au iesit si cateva bune.

Două suflete pereche, două destine în oglindă, două inimi care bat la fel, simt la fel, iubesc şi speră deopotrivă la un viitor fericit.

După ce le-am cunoscut, ne-am dat seama că lacrimile lor nu sunt doar despre cât de tare doare boala ori deznădejdea. Ci despre cât de mult contează să poţi trece prin aşa ceva, împreună cu cineva.

O mamă a ajuns să simtă cât de frumoasă e viaţa prin ochii copilului său, un copil a învăţat de la mama sa cea mai importantă lecţie: să trăieşti frumos şi demn orice îţi e dat să trăieşti.