Poveştile nescrise ale refugiaţilor ucraineni. Fug din calea războiului, dar iau durerea despărţirii de familie cu ei: "Mi-e frică pentru ţara mea"

Cu fiecare zi în care războiul din Ucraina continuă, tot mai multe familii sunt dezrădăcinate.Taţii sunt despărţiţi de copii, iar mamele sunt nevoite să ia singure calea exodului. Nici măcar trecerea frontierei către lumea liberă nu mai e o victorie, pentru că refugiaţii nu ştiu dacă îşi vor revedea vreodată apropiaţii. 

• Focul Sfânt a luminat România în noaptea Învierii. Credincioșii au fost copleșiți de emoții şi plini de speranță

Când acasă a devenit câmp de luptă, Maxim şi Elena le-au acoperit urechile celor mici şi au aşteptat ca bombardamentele să se oprească. Mama şi tatăl s-au înţeles din priviri: când în Odessa a fost puţină linişte, şi-au strâns agoniseala de-o viaţă în 20 de minute, şi au lăsat casa în urmă şi au fugit. Au găsit refugiu în România şi de câteva zile toţi cinci dorm într-o cameră de cămin. 12 metri de pătraţi au devenit "acasă". 

Tată refugiat: Mulţumesc foarte mult, sunt recunoscător pentru susţinerea acordată, copiilor le place aici, au jucării, au un confort. Fetele sunt clasa a doua şi a treia, băieţelul e la grădiniţă. Copiii sunt la curent, ei au desenat, au scris "nu războiului". 

În camera de cămin, fetele desenează. Se simt în siguranţă, dar sunt cu gândul la prietenii lor, despre care nu mai ştiu nimic. 

Daria, copilă: Am desenat steagul Ucrainei şi am scris să nu fie război. Sunt în clasa a treia, aş vrea să merg la şcoală. Îmi este dor de prietenii mei.

Poveştile nescrise ale refugiaţilor ucraineni

Pentru Daria, Vera şi Andrei, părinţii se gândesc să o ia de la capăt, în România. Compania la care lucra Maxim în Ucraina are o sucursală şi în Bucureşti şi i s-a oferit un loc de muncă aici. Pentru că are trei copii bărbatul nu a fost obligat să se înroleze. 

Tată: Câteva zile rămân aici la Galaţi şi apoi decid dacă pleacă la Bucureşti.

La 400 de kilometri distanţă o altă familie dezrădăcinată de război trebuie să decidă dacă să înceapă o viaţă nouă aici. Când au început să sune sirenele în oraşul lor, Tania şi-a luat copiii de mână şi a fugit. Din Italia, tatăl copiilor n-a respirat uşurat până când nu i-a ştiut în siguranţă. Şi adăpostul a venit de la familia Viţega, care şi-a deschis casa pentru ei. 

Chiril,16 ani: Avem o prietenă aici şi ea i-a rugat pe aceşti oameni să ne lase să dormim aici câteva zile. E foarte bine, avem de mâncare, avem de băut, putem să ne spălăm, e cald, totul e bine.

Deşi fug de ororile războiului, refugiaţii rămân cu inimile în Ucraina. Durerea nu se opreşte când traversează graniţa la noi. Marina nu ştie când îşi va revedea soţul. 

Marina, refugiată 38 de ani: El ne-a adus la graniţă şi apoi am trecut cu copiii pe jos, el s-a întors în Ucraina să ajute armata. Nu vreau ca el să lupte, dar nu există alternativă pentru că la graniţă nu mai lasă bărbaţi să treacă. Copiii sunt în stare de şoc, ne-au bombardat aeroportul, oraşul.

Invazia Rusiei a despărţit cupluri şi părinţi de copii. 

Refugiată: Sunt uşurată şi speriată în acelaşi timp pentru că soţul meu este acolo, s-a întors în Kiev să ajute cum poate. 

Refugiată, 16 ani-reporter: Îmi cer scuze.

- De ce plângi? 

- Sunt bucuroasă că sunt aici, dar mi-e frică pentru ţara mea, prietenii mei care au rămas în Kiev. Tatăl a rămas în Kiev să lupte. Mă rog pentru tatăl meu.

Captivi într-o ţară sub asediu

Preot: Vine din Kiev, două zile o stat în subsol. Au intrat oamenii în subsol şi au trimis rachete şi au murit acolo în subsol. Se simte bine, dar suferă pentru cei care au rămas acolo pentru că nu toţi au posibilitatea de a pleca.

De disperare că li se vor pune arme în mână şi vor fi obligaţi să ucidă într-un război pe care nu l-au cerut, 11 ucraineni au trecut Tisa pe jos. Sunt cu toţii bărbaţi, cu vârste între 21 şi 46 de ani. Oameni obişnuiţi cu familii, care s-au trezit captivi într-o ţară sub asediu. 

Refugiaţi ajung în centre din toată ţara cu autocarele şi cu trenurile. 48 de mame cu copiii lor au ajuns aseară, în Arad cu un autocar privat, închiriat iniţial de 50 de studenţi la Medicină care reuşiseră să treacă graniţa. Tinerii şi-au cedat locul pentru aceste mame. 

Iulia Marcu: Drumul a fost greu sunt o mamă cu 7 copii şi sunt pornită la soţ în Belgia, am rămas acasă că singură mi-era frică să rămân.

În Suceava, mai mulţi studenţi indieni care au fugit din Ucraina au fost primiţi cu sarmale. 

Student: Când am ajuns în Romania? Relaxat. Voi ne ați dat mâncare. Ceva tradițional delicios.  

Într-atâta oroare, un grup de voluntari a adus un zâmbet: ghiocei şi mărţişoare pentru refugiaţi.