Ce e greșit la corectitudinea politică

Feministele sunt alea care urăsc bărbații, nu se epilează și refuză să pună mâna pe cratiță sau pe aspirator, hă?

Nu. Feministele – primele – au fost „alea” care au vrut să aibă drept de vot. Dreptul de a deține o proprietate, dreptul de a nu fi vândute de familie celui care licita mai mult, dreptul de a dispune de propriul corp; pe scurt, dreptul de a fi tratate ca niște ființe umane. O feministă crede că femeia și bărbatul se completează, nu se concurează. O feministă vrea să aibă drepturi egale cu un bărbat, nu să devină unul.

What went wrong? Păi, a apărut – ca în orice curent social – extremismul. Mult mai zgomotos și mai vizibil decât majoritatea moderată. Extremismul nu mai face diferența între zâmbetul admirativ al un unui necunoscut și exclamațiile golănești; între un compliment galant și o tentativă grosolană de a „agăța”; între gestul politicos de a deschide ușa sau de a ține scaunul unei femei și „hai, fă (sic!), că tu nu ești în stare.”

De la dorința inițială de a clarifica niște granițe, extremismul a reușit taman opusul: le-a estompat până la anulare. Nu mai există subtilități, sau nu mai există răbdare și dorință de a le desluși.

Ăla negru.

Dacă zicea „ăla blond” sau „ăla pistruiat”, nu era cu nimic mai isteț sau mai puțin isteț. Pentru că momentul cu pricina – discutat până la refuz – nu e unul de rasism, ci de neprofesionalism. Trebuia să știe numele omului. Greu? Nu zic, o fi, d-aia nici nu m-am făcut arbitru. Dar da, trebuia să-l poată identifica după orice altceva decât după înfățișare. Pentru că așa face un profesionist, nu pentru că a fost rasist.

Să vă zic o treabă: pentru cineva ca mine, care e jumate alb, jumate negru (da, negru), expresia „de culoare” e mai enervantă decât „mulatru”. Adică de ce culoare, mai exact? Roșu? Galben? Albastru? Verde cu picățele mov? Când zici „o persoană de culoare” ai împărțit lumea în două mai abitir decât dacă spui „un negru”, „un hispanic”, „un arab” etc. Împarți lumea în „alb și restul”. Fiindcă, șoc și groază: sunt o grămadă de nații „de culoare”. Nu, „negru” nu are nicio conotație rasistă. Rasism e să-i spui unui om a cărui piele nu e chiar palidă că-i cioară (altminteri, niște păsări foarte simpatice și extrem de inteligente). Rasism e să arunci pe terenul de fotbal cu banane spre un jucător venit dintr-o țară africană. Rasism e să scandezi, ditamai galeria, „Liga Campionilor, interzisă ciorilor” la meciurile unde în echipa adversă există mulți jucători romi, deși inclusiv în echipa pe care o susții există cel puțin unul.

Rasism nu e să remarci că un om e diferit de tine, ci să consideri că diferența aia ți-l face inferior.

Dacă (re)definim rasismul prin situații ca „ăla negru”, efectul o să fie de bumerang, la fel ca în cazul feminismului extremist. Rasismul hard există și, de prea multe ori, are urmări mortale, ca orice lucru născut din ura irațională față de ce nu-i ca tine. Dar, când cazi în cealaltă extremă, nu faci altceva decât să duci în derizoriu și în ridicol niște probleme reale.

Nu suntem la fel, ceea ce e foarte bine. Ar fi groaznic de plictisitor ca Pământul să fie populat de clone. Și poate că și atunci ne-am certa pe ordinea în care am fost multiplicați. Clonele cu număr de serie impar sunt mai bune decât alea cu număr par. Sau invers. Am încredere că am găsi ceva de la care să ne păruim.

Dar nu suntem clone. Suntem diferiți. În loc să încercăm să anihilăm diferențele astea sau, dimpotrivă, să le transformăm în pietre de hotar, poate că ar fi mult mai bine să le folosim ca să ne completăm reciproc.

Există o bogăție de versiuni ale ființei umane. Privește cu atenție în jur și o să găsești un întreg mozaic. Haotic uneori, multicolor, imperfect. Ăsta e omul, în toate variantele lui. Ăștia suntem. Toți.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰