Ziua în care am realizat că o pot pierde

De Larisa Andreescu.
Publicat: 17.02.2021, 20:29.
Actualizat: 17.02.2021, 23:12

Bătrână îmbrăcată în haine albe, aşezată pe patul de spital, priveşte în jos

În România anului 2021 am ajuns să ne fie frică de spitale

iStock | Getty Images

De-abia mă trezisem și n-aveam vreo intenție să cobor din pat pentru următoarea jumătate de oră. Butonam telefonul verificând noutățile de peste noapte și răspunzând acelor două persoane care se gândiseră la mine între timp. Atunci m-a sunat. Și era foarte ciudat să mă sune ea pentru că nu vorbeam prea des la telefon.

- Știi da? mi-a spus pe un ton răstit.

- Ce să știu?

- A facut accident vascular cerebral. E la spital. Noi suntem în Deltă, venim acasă.

Atunci s-a oprit timpul pentru mine și m-a căutat vinovăția. Plecasem cu o zi în urmă de acasă spre București, pentru serviciu, deși aș mai fi putut sta o zi. Puteam să fiu lângă ea, nu la 100 de kilometri depărtare și totuși...

- Vin acum acasă.

M-au năvălit atunci toate emoțiile și am început să mă sufoc. Nu știam ce să fac, nu înțelegeam de ce un lucru atât de rău i se poate întâmpla unui om atât de bun, de ce atunci, de ce, de ce, de ce.

- Ce face mamaie? Spune-mi, în ce stare e?
- Tataie, cine ți-a spus?
- Zi-mi cum e mamaie!
- Să știi că...e binișor.

Și a început să plângă. Îi simțisem spaima prin telefon, era binișor dar nu întocmai binișor, nu voia să mă sperie, nu știa ce să-mi spună și ce să-mi ceară, nu știam niciunul ce să facem și cum să procedăm.

M-am urcat în maxi-taxi și m-am rugat tot drumul să mă trezesc. De ce nu era și ăsta un coșmar? Avusesem destul de multe în ultima vreme, toate cu ea, toate cu același final. Devenise o rutină.

- Am visat urât, ai grijă.
- Cum m-ai visat?
- Murisei.
- A e semn bun, înseamnă că mi-a murit moartea. Nu scapi de mine, sper s-apuc să-ți cresc nepoții, dacă mă ajută Dumnezeu.

Nu mă puteam opri din plâns, dar încercam să trec neobservată (dacă ar putea trece neobservat un om așezat la grămadă cu alți peste 20 de pasageri, într-un maxi-taxi, în ciuda regulilor de distanțare).

Ca orice neștiutor am căutat pe internet: ce este un accident vascular cerebral

Scrisesem despre oameni care au trecut prin așa ceva, nu era nimic nou și totuși... mă aflam într-un punct în care voiam să aflu doar la ce să mă aștept.

Potrivit unei statistici, România se află pe locul 3 în topul țărilor cu cele mai multe noi cazuri de accident vascular cerebral și pe locul al doilea în topul deceselor și al infirmităților cauzate de o astfel de afecțiune. În acelaşi timp, la nivel mondial mor în fiecare an din cauza unui accident vascular cerebral 14 milioane de oameni.

Am dat 20 de telefoane până am ajuns în fața spitalului cu bunicul meu. El plângea, eu îmi înghițeam lacrimile.

- Ce facem acum?

În anul pandemiei care a ucis fără milă zeci de mii de oameni doar în România, bunica mea se afla într-un spital în care nu voia să fie, de frica infectării cu Sars-Cov 2. Deși cu câteva ore în urmă încercase să-i spună bunicului că nu-și simte mâna stângă, iar fața i se deformase încât nu mai putea vorbi, în fața ambulanței refuzase să urce. Era îmbrăcată într-un halat, cu părul nearanjat, parcă “nepregătită de plecare”.

- Nu am de ce să merg, nu am nimic, eu nu plec nicăieri, insistase ea de câteva ori.

O vecină a reușit să o convingă să accepte ajutorul paramedicilor într-un final, urcând cu frică în autospecială şi gândindu-se că poate nu se mai întoarce vreodată înapoi.

Iar pentru o secundă ne-am gândit toţi la acest lucru, din colțuri diferite ale țării.

Stăteam în mașină fără să vorbim. Ce să vorbim până la urmă? Totul se întâmplase prea repede. Oricât de mult m-aș pregăti pentru astfel de momente, rămâne detașarea unei siguranțe închipuite pentru că “nu mi se poate întâmpla mie”.

Cum să se întâmple, bunica mea e nemuritoare. Bunicii tuturor sunt nemuritori nu? Asta ne învață încă din copilărie când ne oferă protecție și liniște și înțelegere, când ne ascund sub aripa lor și ni se-așază ca un scut în fața pedepselor aruncate de părinți pentru te miri ce boacăne.

- Bunico tu o să mori? întrebi de curiozitate la o vârstă la care nici măcar nu ştii ce este cu adevărat moartea.

- Cum să mor? Bunica o să fie întotdeauna lângă tine să te vegheze, îţi răspunde ea, cu o sinceritate pe care o înţelegeţi diferit.

Țineam strânsă între degete o plasă cu haine, așteptând în ploaie să primim un semn. Nu aveam voie să intrăm în incinta spitalului din cauza regulilor impuse de pandemie și nimeni n-avea de gând să ne spună ceva. Gardianul ne îndruma să mergem spre intrarea principală, deşi o asistentă ne explicase să rămânem lângă intrarea de la Urgenţe, pentru a-i lăsa pachetul.

Îi sună telefonul bunicului meu și îi văd pe ecran numele. Când mi-a auzit vocea a izbucnit în plâns. Nu știa că venisem, îi tremura glasul.

- Tu ești? Vino și ia-mă de aici te rog, nu vreau să stau aici, mi-e frică, veniți să mă luați, nu vreau să stau aici te rog.

Am încercat să o liniștesc și să-i spun că totul va fi bine, dar:

- Nu, nu, nu, te rog, dă-mi telefonul, te rog, nu, nu, nu!

Așa s-a terminat apelul cu bunica mea. În țipete de cumplită spaimă, așa cum nu o mai auzisem niciodată. O infirmieră îi luase telefonul, interzicându-i să-mi mai vorbească.

Am simțit că mă înec, îmi venea să vărs, nu mai aveam aer și putere să înţeleg ce se întâmplase. Voiam doar să dau timpul înapoi și să îi cer iertare pentru toate clipele în care i-am greșit ca om, ca nepoată, voiam să-i cer iertare în numele tuturor celor care i-au făcut rău de-a lungul timpului și în numele infirmierei, care i-a interzis să vorbească la telefon cu o voce cunoscută pentru a se putea liniști.

Am stat o altă oră în ploaie așteptând asistenta să iasă afară pentru a-i da plasa cu haine și pentru a ne spune cum se simte.

- E foarte speriată, nu se liniștește deloc.

Ne-a trimis apoi la farmacie, peste stradă, pentru a-i cumpăra cele necesare în timpul internării și ne-a spus că „de vizitat, exclus”.

Jumătate de oră mai târziu a sunat din nou telefonul. Infirmiera primise “vorbă” de mai sus, în urma explicațiilor noastre, să i-l înapoieze. Voia să știe dacă am bani pentru maxi-taxi, când plec și dacă pot să scot eu rufele din mașina de spălat. Îmi era foarte greu să înțeleg cum avea puterea să se gândească la niște lucruri atât de simple. M-a întrebat și dacă i-am trimis o pereche de pijamale frumoase, de spital, nu vreunele de “toată ziua”, dar și-a dat seama că oricum n-ar avea nevoie pentru că își propunea să plece a doua zi.

- E foarte rău aici, veniți să mă luați, îmi e frică. Eu vreau sa vin acasă. Sunt singură, când veniți la mine?
- Doar câteva zile, să-ți facă analize. Nu mai plânge te rog, mă poți suna acum de câte ori vrei tu.
- Îmi e frică.

În România anului 2021, în plină pandemie, am ajuns să ne fie frică de spitale. Refuzăm internarea de teama infectării cu cine știe ce alți microbi. Ne ghicim bolile pe internet și ne tratăm băbește cum credem de cuviință, până în momentul în care nu mai rezistăm de durere şi ajungem la Urgențe. Uneori e prea târziu.

„Mă duc la spital cu o boală şi mă întorc cu alte zece”

La ştiri vedem pacienţi internaţi în condiţii insalubre, nevoiţi să doarmă în paturi ruginite, pe saltele rupte, cu băi infecte şi pereţi scorojiţi, mâncaţi de mucegai, pacienţi internaţi la terapie intensivă care ard de vii în incendii cumplite şi părinţi care nu îşi vor cunoaşte niciodată nou-născuţii din cauza unor neglijenţe produse la minut.

În România anului 2021 am ajuns să ne fie frică de spitale.

(Ne mai întrebăm) de ce?

Descarcă aplicaţia Observator News din Google Play sau App Store şi fii la curent cu ştirile momentului din România şi din lume.

Citește și
Opinii • pe 18.02.2021 la 15:24
Cum și-a pierdut România educația la păcănele
recomandari pe a1.ro
Cum arată fiica Adrianei Trandafir. Tânăra studiază în Olanda și este incredibil de frumoasă
Monden • pe 20.12.2014 la 11:08
HOROSCOPUL anului 2015. Ne așteaptă UN AN cu MULTE SUIȘURI ȘI COBORÂȘURI