Oraşul de sub noi! Centrele de plasament se vor desfiinţa până în 2020, iar "case" vor deveni canalele

ORAŞUL DE SUB NOI. Un demers fără precedent pe care OBSERVATORUL l-a pornit pe 18 NOIEMBRIE. La această campanie s-a filmat timp de şase luni, timp în care am descoperit, practic, că sub oraşul nostru mai există un oraş

• Profesoara româncă ucisă în atacul din Georgia, eroină pentru SUA. Christina Irimie s-a aruncat în faţa gloanţelor ca să-i salveze viaţa unei eleve

Cu oameni pe care, de peste 20 de ani, nimeni nu a reuşit să-i integreze. În oraşul de sub noi trăiesc şi foarte mulţi copii. Copii care dau naştere altor copii, în stradă! E vorba de o generaţie întreagă, care se naşte, creşte şi se formează în canale.

Estimările ONG-urilor arată că numai în Bucureşti sunt 1.000 de copii, care trăiesc în oraşul de sub oraş, iar tineri sunt aproape 5.000! În restul ţării, mai sunt câteva mii de copii care trăiesc în aceleaşi condiţii.

Date oficiale, făcute de autorităţi, nu există. Nu le face nimeni! Practic, statul se comportă ca şi cum această lume, de sub asfalt, nu există.

S-a ajuns într-o situaţie alarmantă, iar ea degenerează în fiecare zi!

Un raport realizat în 2012 arată că mai există doar 159 de centre de plasament, ce adăpostesc 20.000 de copii. În anul 2000, existau 643 de case de copii, unde se aflau 100.000 de suflete! Se estimează că, pînă în 2020, toate instituţiile de stat vor fi desfiinţate, iar copiii vor fi cedaţi familiilor sau caselor de tip familial!

Fug de bătăile educatorilor din casele de copii şi se adăpostesc în canale!

Dar copiii preferă strada în locul patului moale şi al meselor calde oferite acum în centrele de plasament. De ce? Tot oamenii normali, cei din oraşul de deasupra, sunt vinovaţi şi-i hăituiesc pe copii până când aceştia se refugiază în canale sau sub poduri. Frigul, lipsurile şi pungile cu aurolac par mai bune decât compania oamenilor din centrele de plasament.

"Furăciuni, bătăi, droguri, dar, ce vrei, învăţăm. M-am săturat până peste cap de viaţa asta. Dar trebuie să trec prin ea. Dacă aşa mi-a fost sortit să fiu. Nu?", spune Alex, care a fugit la vârsta de 8 ani de acasă din cauza certurilor şi a bătăilor de acasă.

Acum trăieşte sub un pod din Capitală. Împarte adăpostul cu alţi trei tineri, alături de care a copilărit pe stradă. O plapumă, o pernă şi câteva haine primite de pomană sunt agoniseala lui. În cei 12 ani de când e singur, a trecut pe la mai toate căminele din Bucureşti. Dar nicăieri nu s-a simţit acasă.

"Se ajungea la bătăi, la violuri. Te băteau, erau certuri, fel şi fel de chestii. Am zis, mai bine evit. Mai bine rămân pe stradă. Păi ce fac, plec dintr-o bătaie să dau în alta?", povesteşte Alex, care arată cu ce cicatrice a rămas pe mâini din centrele de plasament. Rănile de pe corp trec în timp, dar cicatricele sufleteşti cu care s-au ales toţi aceşti copii ai străzii sînt, de cele mai multe ori, iremediabile!