Biserica din Timişoara pentru credincioşii cu deficiențe de vorbire și auz: ''Se simt integrați într-o comunitate creștină''

În Timişoara este un loc unic: o biserică a tăcerii. Aici, Liturghia se oficiază în limbajul mimico-gestual, iar de 20 de ani, un preot are grijă de sufletele celor din comunitatea surdo-muților. E un loc aparte, unde doar foșnetul hainelor sau cădelnița mai străpunge liniștea. În fiecare duminică și în zile de sărbătoare, credincioșii cu deficiente de auz sau de vorbire vin să asiste la slujba ținută special pentru ei.

• "Efectul Cîrstoiu" înainte de alegerile prezidenţiale. PSD şi PNL se îndreaptă spre o coliziune frontală: alegerile locale, test în cursa pentru Cotroceni

În biserică este o liniște aproape desăvârşită. Câteva suflete se află în încăpere. Oamenii privesc cu atenție gesturile preotului. Preotul stă tot timpul cu fața spre credincioși, iar în timp ce folosește limbajul semnelor, rostește cuvintele rar, în șoaptă, astfel încât cei prezenți la slujbă să le citească pe buze.

Credincioşii simt că fac parte dintr-o comunitate care îi înţelege

Eugen Bendariu slujește în tăcere de 20 de ani. Fără cor, fără clopote și cu un singur ajutor. Edi, interpretul de la strană, care este hipoacuzic.

Eugen Bendariu, preot: La început mi-a fost foarte greu, până am început să învăț semnele, dar pe urmă am început să merg înainte, comunicând tot mai mult cu ei, am învățat semnele tot mai bine.

''Frumos! Frumos! Iubesc biserica asta!''

Ionel Popescu, preot paroh: Este de o importanță aparte pentru că acești confrați ai noștri, care au, din păcate, un handicap, se simt integrați și ei într-o comunitate creștină. 

''Vine în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare.'' 

''Tot timpul se roagă, chiar dacă e mai în vârstă.''

Cele două femei au 79, respectiv 84 de ani. Una dintre rugile lor este pentru preot, care, spun ele, este unic. Slujba pentru persoanele cu deficienţe de auz ține puțin peste o oră.