Minerii nu mai vor să moară în SUBTERAN şi au început să vorbească despre condiţiile în care muncesc sub pământ

Valea Jiului plânge din nou. Iuliu Codlean, unul dintre minerii morţi la Lupeni, a fost înmormântat chiar de ziua lui. Ar fi împlinit astăzi 40 de ani.

• China îi dă replica lui Trump. Anunţă tarife vamale de 34% la toate produsele americane începând cu 10 aprilie

Valea Jiului plânge din nou. Iuliu Codlean, unul dintre minerii morţi la Lupeni, a fost înmormântat chiar de ziua lui. Ar fi împlinit astăzi 40 de ani. Sunt tragedii care vin şi pleacă, fără să se schimbe nimic. O spun chiar minerii care şi mâine vor intra în aceleaşi galerii şubrede, pentru a-şi câştiga pâinea. Ar vrea să vorbească, dar se tem că vor fi daţi afară. Reporterii Observator au obţinut mărturia unui salvator care a cărat cu mâinile goale trupurile colegilor morţi în exploziile de la Mina Petrila. 

Au bătut clopotele astăzi în Valea Jiului. Valea a plângerii. Iuliu, unul dintre minerii morţi în mina Lupeni, a plecat pe ultimul drum. Dacă mai era în viaţă, astăzi ar fi primit urări de la mulţi ani. "A crescut fără tată de la 7 ani, tot aşa, accident de muncă. Cu doi fraţi, s-au îngrijit singuri. L-a angajat Miron Cozma la mină.", spune un unchi.

Peste două zile va fi înmormântat şi Ionel, a doua victimă a muntelui. Şi numele lor va ajunge pe listele cu sute de ortaci care au pierit în adâncul negru. Pentru Stoian Anghel, fost salvator minier, e o durere imensă: "Pleci de acasă, nu ştii dacă te mai întorci. Ori să ajungi să scoţi colegul tpu, vecinul, să-l scoţi mort."

Aceste cuvinte sunt pe buzele tuturor minerilor din Valea Jiului, dar nu toţi au curajul să le spună în faţa camerei de filmat. Tragedia de la Lupeni se poate repeta în orice altă mină. O spune un fost salvator, care a săpat şi cu mâinile goale pentru a-şi scoate fraţii ortaci din munţii de cărbune. 

Când se revede în imagini, îşi aduce aminte tragedia din 2008, când s-au produs două explozii în mina Petrila: "M-a sunat directorul şi atât mi-a spus: alarmă operativă." Nu-şi imagina că urmează să-şi scoată prietenii morţi din mină: "Ultimii patru erau deja carbonizaţi, intraţi în putrefacţie. I-am recunoscut după gabarit, după felul cum imi aduc eu aminte că arătau ei ca şi oameni."

De multe ori, minerilor le lipseau lopeţile, lanternele şi chiar cuiele: "Nu am putut să mă consider salvator profesionist, deoarece executam tot felul de lucrări de mizerie. Pot să vă spun că am curăţat şi canalul de la companie."

După explozii, soarta minei a fost pecetluită. Treptat, exploatarea a încetat. După 156 de ani de activitate. De la înălţime, vedem cel mai bine imaginea dezastrului. 

Praful nu s-a aşezat doar pe lumânările care au stat la căpătâiul minerilor, ci şi adevărurile nespuse: "Se lucrează şi cu grinzi rupte, îndoite. Miniştrii nu ştiu."

În mine funcţionează „omerta", legea tăcerii. Dacă vorbeşti despre improvizaţiile din subteran, pleci: "Acele materiale se iau de la o mină care se închide, vechi, ruginite, rupte, şi se duc la altă mină." Oraşul Petrila a rămas încremenit în timp. Moare încet, odată cu mina.