Despre cum doare inima

N-ai zice, la câte belezne are sănătatea, pe care eu însămi n-am contenit să le scot în față. Cu toate astea… Câte un spital prin rotație asigură garda de STEMI, adică absolut toate cazurile de infarct din București și jumătate din sudul și sud-estul României sunt trimise la acel spital.

Uneori ajung peste 20 de cazuri pe gardă. Cu un singur medic intervenționist care în 24 de ore îi aduce înapoi de la marginea vieții pe tații, frații, mamele care ajung împietriți de durere și deznădejde pe o targă în ambulanță. De durere, da.

“Cum doare inima?” o întreb pe șefa gărzii de la UPU. N-ați întâlnit durere mai mare, îmi spune, și sper să nici nu o trăiți. Ei bine, doamnă, am trăit-o de câteva ori, dar sigur nu ca la infarct. Am stat mai bine de 8 ore cu medicii și asistentele de la Urgență și apoi cu cei de la Cardiologie Intervențională. I-am observat, i-am admirat, i-am judecat și apoi i-am iertat.

Pentru ca unul nu se punea pe un scaun, fără să fie nevoit să se ridice câteva secunde mai târziu. Am pierdut șirul pașilor și fugii într-un suflet a fiecăruia dintre ei care auzea: “a intrat în stop!”. “De ce nu vorbiți cu rudele?” Îi judec, în timp ce-și pun hainele grele de protecție împotriva radiațiilor din sală. “Îi salvăm și după”. Noi avem o vorbă, îmi spune unul din medici: “timpul înseamnă mușchi”’.

Adică fiecare minut pierdut înseamnă bucăți din mușchiul inimii care poate nu se vor mai reface vreodată. Le spun eu oamenilor înspăimântați care așteaptă pe hol, soția, fiica, nepoata: fiți fără grijă, e pe mâini bune. Și a fost. Jumătate de oră mai târziu, le confirmă și medicul. În miez de noapte îi întreb: “ce mâncați în gardă?”. Pleacă fiecare capul. “Nu e pornită camera, nu? Cafele!”. “Câte?”. “Șapte”. “Și inima voastră? Cum doare?”.

“Doare când ajung acasă și nu vreau să vorbesc despre nimic!”. Nici despre morți, nici despre vieți, nici după cum oamenii salvați pleacă pe picioare și reiau la secundă stilul de viață care i-a adus aici. Burnout? Toți suntem. “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Întreb o rezidentă de un metru jumate, care a făcut câteva zeci de kilometri alergând între UPU și Angio. A terminat un pix într-o gardă completând zeci de foi de observație. Răspunsul mi-l dă după un telefon către o rudă: “Doamna nu e bine, facem tot ce putem!”.

Se scutură și cu jumătate de zâmbet: “Vreau să devin cea mai bună versiune a mea!”. Are 30 de ani și mii de vieți de salvat. Am plecat cu un singur gând. Oamenii ăștia au venit în gardă cu 10 ore înaintea mea și pleacă la încă 10 ore după mine. Dar cel puțin 10 oameni vor fi externați dimineață fără să-i doară inima. Gândul acesta nu e suficient ca să se lupte cu problemele sistemului. Dar e suficient ca a doua zi să o ia de la capăt.

Nota Redacției: Maria Rohnean a scris acest text la câteva ore după ce a filmat timp de o noapte un nou episod din campania “Sănătatea cu garda jos”. Întregul episod filmat în Spitalul Floreasca va fi difuzat la Observator 19.00 în zilele următoare. Urmăriți-ne pe site, Instagram, Tik Tok si Facebook ca să aflați când. 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰

Înapoi la Homepage