Despre iubire și alți demoni
Aveam 10 ani când tata a venit să mă ia de la școală băut și pus pe harţă. Afară ninsese şi era un ger uscat, ca de final de ianuarie. L-am văzut din poarta şcolii şi am ştiut că nu îl voi lua de mână. A fost prima răzvrătire a copilului cu părinţii împreună "de dragul lui".
Am fugit cât am putut de tare şi am mers pe jos până acasă, pe drumuri ocolite, pe malul unui lac. Am zăbovit acolo câteva ore, privind cum gheaţa oglindește cerul, într-un cerc în care era confortabil să mă pierd. Din când în când, fisuram universul rotund cu câte o piatră aruncată pe gheaţă. Îmi degeraseră degetele de la picioare și mă strângeau tare ghetele.
De ce nu se iubesc ai mei? De ce nu o văd pe mama zâmbind? Oare dacă învăț mai bine, îi voi putea eu face fericiți? Ce este iubirea și de ce se termină? Cât durează ea? Și ce rămâne în locul în care își făcuse rădăcini?
Zece ani mai târziu, părinţii mei mergeau, într-un final, fiecare pe drumul lui. Copilul care arunca pietre pe lacul îngheţat a rămas însă acolo. Degetele degerate îl dor şi acum și ar vrea ca iarna să se termine odată.
În același univers, gravitează frica. Sentimentul constant că totul trebuie pus la îndoială. Investigat. Uși încuiate cu chei azvârlite departe, ca să nu mai fie vreodată găsite. Vină. Episoade recurente în care toate sau, pe rând, gândurile acestea trimit la suprafață câte un ecou. În literatura de specialitate sau pe canapeaua din cabinetul de terapie al mamei, se numesc episoade depresive.
Despre depresie nu ne place să vorbim. Oamenii deprimați sunt slabi, ne spunem în cercurile în care purtăm doar masca frumoasă. Iar pe noi, depresia nu are cum să ne ajungă vreodată.
Ne contrazice însă tot literatura de specialitate. Un studiu desfășurat de OMS ne arată că depresia a devenit cea mai frecventă suferinţă din comunitate. Peste 300 de milioane de oameni erau trataţi în urmă cu trei ani de depresie. Iar aceeași organizație se aștepta ca până în 2020, depresia să fie a doua cea mai întâlnită afecțiune în rândul populației, după bolile de inimă. Paradoxal, tot mai mulți specialiști acceptă teoria care demonstrează că inima noastră se îmbolnăvește atunci când suntem nefericiți. Sindromul inimii frânte a început să fie documentat în anii 90. Arată cum o emoție negativă puternică, o durere profundă sau un episod traumatic pot determina reacţii la nivelul inimii.
Căutăm orb ieșirea din noi. Îmbrățișăm copilul rănit și luăm în mâini inima frântă. Vindecăm cu iubire hăul lăsat în sulfet de alte iubiri dezrădăcinate. Admitem că avem fundamental nevoie să fim iubiți. Vorbim și cerem ajutor. Dăm, la rându-ne, ajutor cui are nevoie. Știm. Povestea e plină de clișee. Și nu ne plac.
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰