Despre repetiții și repartiții...
A luat foc online-ul zilele astea, dragilor. Mocnea el demult, nu-i vorbă, încă dintr-o dimineață de primăvară, când însuși premierul, pe un ton detașat, glumeț aproape, i-a îndemnat pe artiști să se reprofileze. Atunci a fost doar o furtună, stinsă rapid într-un pahar. De Lagavulin, parcă. Dar acum deja miroase a “prăjit”.
Nu voi analiza scânteia în sine. Știți voi- scrisoarea prin care artiștii solicită susținerea Guvernului. Nu vreau să disec cine și de ce a cerut, de ce unii și nu alții, drepturi sau nedreptăți. Pentru că, în toată această fierbere, altceva m-a panicat cu totul. Cum spunea a mea prietenă Laura Nureldin, un anume curent de opinie se conturează încet și periculos.
“În definitiv, într-o societate deja îngenunchiată economic, altele sunt prioritățile. Arta nu interesează acum pe nimeni. Nu ajută pe nimeni. De artiști nu e neapărată nevoie.”
Am un fiu adolescent. Și abia aici iau și eu foc. Fac parte din generația ai cărei copii erau repartizați la școli profesionale și ai cărei părinți primeau apartamente și servicii prin repartiție. Să faci artă era sinucidere. Iar să iubești arta era o rușine. Drept care fac parte din generația care a tânjit după artă, în toate formele ei.
Fac parte din generația care admiră, se bucură, se relaxează, se înveselește prin artă. Care s-a îndrăgostit pe o piesă, s-a despărțit pe alta. Fac parte din generația care a caștigat dreptul la artă. Fac parte din generația care nu consideră că arta există pur și simplu și ni se cuvine.
Ați asistat vreodată la o repetiție a unui artist înaintea unui spectacol? Clipele acelea din culise, înaintea intrării în scenă, fie ea de teatru, concert, vernisaj sau foișor în aer liber, în care el, artistul, se pregătește să-și facă meseria? Credeți-mă, sunt puține experiențele la fel de fascinante.
Omul inspiră adânc, cât să-și regleze respirația sacadată. Adrenalina îi mărește ochii. Emoția îi umezește tâmplele. Degetele bat tactul nervos pe masa cu scrumiera plină. Încearcă și câteva vocalize în surdină. Nu are nevoie de ele... poate doar ca să acopere vuietul din propriile timpane. Vocea nu tremură. Doar mâinile. Concertul îi freamătă deja în plex. Omul e tot o emoție. Abia atunci artistul poate intra în scenă. Așa se naște arta...
Fac parte din generația care își dorește ca generațiile următoare să aibă parte de asta. De artă și de artiști. Sau altfel spus- îi doresc fiului meu cât mai puține “repartiții” și cât mai multe repetiții...
În rest... arde online-ul, dragilor. Și-s mulți cei care o ard “artistic” a cunoscători...
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰