Generaţia părinţilor neatenţi

Săptămânile trecute am dus copiii (5 ani) în vacanţă la bunica. După câteva zile, evident unul tuşeşte şi dezvoltă o oarecare febră. Bunica agitată, cu termometrele după ea, îl măsoară la intervale regulate şi mă sună. O întreb: arde fruntea? Păăăi...nu ştiu, parcă un pic. Aha. Cât de des tuşeşte şi cum? Păăăi...aşa din când în când, azi noapte deloc. Zic, bun, mai lasă-l o zi, dacă pleacă viroza într-o direcţie, mă prind eu. De ce contează aceste detalii? Pentru că eu cunosc fiecare respiraţie şi mimică şi gestică şi sunet de tuse al copilului, şi analizez în funcţie de intensitate. Bunica, nu. Pentru că ea îi vede doar în vacanţe.

În urmă cu ceva timp aud de un băiat de liceu care ajunsese cu supradoză la urgenţe. Părinţii absolut şocaţi când au aflat că băiatul se droghează frecvent de vreo doi ani. Unde au fost în tot acest timp? Evident, acasă cu el. Atenţia lor însă, Dumnezeu ştie unde.

La scurt timp după, aud de un copil de gimnaziu care ajunge la UPU cu o convulsie. Evident, părinţii se gândesc la toate bolile neurologice posibile, dar nu se gândesc să caute în ghiozdan unde ajung, într-un final, să se uite la îndrumarea medicului. Ce găsesc? Pastile, droguri, reţete de combinat cele două. 

Acesta nu este un text în care judec părinţii, ci este unul în care încerc să vă fac să judecaţi mai puţin copiii atunci când vorbiţi de "generaţia asta". Pentru că nu e vorba de generaţia copiilor drogaţi, cât despre cea a părinţilor neatenţi. Nu putem opri, oricât am încerca, tentaţiile anturajului şi vremurilor.

Dar putem interveni la timp, atunci când copilul se pierde pe drum.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰