Despre FCSB - CFR Cluj, derbiul nimănui

• FCSB şi CFR Cluj au încheiat la egalitate, 1-1, un meci care putea decide, în mare măsură, viitoarea campioană a României.
• CFR Cluj rămâne favorită în lupta pentru câştigarea titlului de campioană a României.

Provin din sport şi îmi place să scriu pe sport, sportul adevărat, mai mult ca orice, iar asta pentru mulţi nu mai este un secret. M-aş uita la sport încontinuu, însă fotbalul românesc a cam devenit o chinuială astronomică în ultimii ani, iar derbiul dintre FCSB şi CFR Cluj a fost, practic, bomboana de pe colivă, că cireaşa de pe tort o aplicăm mai degrabă în cazuri fericite.

Recunosc, de mult nu am mai avut puterea să mă uit la un meci din fotbalul românesc cap-coadă, dacă nu am fost în interes de serviciu. Asta mai ales şi pentru că, în ultima perioadă, am observat că a devenit o adevărată corvoadă pentru echipe să forţeze marcarea a mai mult de un gol pe meci. În cazul nostru poate chiar trebuie aplicate regulile alea propuse de Marco van Basten, inclusiv cea cu anularea offside-ului, astfel încât să apucăm să vedem şi noi mai multe goluri pe meci pentru că, până la urmă, golurile sunt sarea şi piperul fotbalului, chiar dacă banii şi miza au transformat jocul într-unul în care să-ţi propui, mai degrabă, să nu primeşti gol.

Am sperat că duelul dintre FCSB şi CFR Cluj aduce altceva. Se înfruntau, practic, două dintre cele mai bune trei echipe din România. Aşa că mi-am făcut curaj şi mi-am propus să urmăresc cu atenţie confruntarea de la Giurgiu. Rău am făcut. Miza, uzura, lipsa de idei au transformat duelul într-unul de "na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie" asezonat cu multă "cotonogăreală". Apăi, dacă astea sunt cele mai bune echipe din România e clar că mai avem mult şi bine de aşteptat pentru a emite pretenţii în cupele europene. 

Chiar dacă, din toamnă, mergem cu grosul de echipe în Conference League, a treia competiţie europeană inter-cluburi ca valoare, tot nu-mi permit să sper că reuşim să bifăm performanţe memorabile. Nu văd cu ce. Nu văd condiţie fizică, nu văd valoare, nu văd curaj, nu văd idei de joc.

Nu-mi permit să analizez în profunzime prestaţiile echipelor sau să discut pe seama eventualelor greşeli de arbitraj, mai ales atâta timp cât nu prea mă interesează foarte tare cine câştigă campionatul, în ideea că cei care pierd ar trebui să înţeleagă că altele sunt adevăratele drame şi tragedii ale vieţii. Însă insist pe două momente care, după părerea mea, arată exact nivelul la care se află fotbalul românesc.

Fazele care au marcat meciul FCSB - CFR Cluj

Mai întâi avem faza în care CFR Cluj a cerut penalty la o intervenţie a lui Şut asupra lui Deac. Intervenţia ca intervenţia, dar luftul apărătorului pare de zile mari. Şut calcă cu dreptul pe minge, iar stângul său zboară, practic, prin aer, izbindu-se de piciorul adversarului. Dacă îmi permiteţi aş spune că luftul lui Şut ne arată că regula U21 rămâne o regulă forţată şi că meritul sportiv ar trebui să primeze, indiferent de vârstă. Ca un contestatar al regulii U21, susţin că este greu să forţezi aruncarea în luptă a unui jucător tânăr atâta timp cât nu faci parte din grupul respectiv, nu simţi jucătorii respectivi, nu-ţi dai seama dacă aceştia sunt pregătiţi pentru a face pasul. Fotbalul, la nivel de seniori, este, practic, un alt sport faţă de fotbalul practicat la nivel de juniori sau tineret, iar echipele din fotbalul românesc, în general, şi chiar din sportul românesc, în special, nu oferă condiţiile potrivite pentru ca aceşti jucători să fie aruncaţi direct în luptă. Sportul profesionist înseamnă mai mult decât să dai cu piciorul în minge, înseamnă inclusiv să ai lângă tine, în staff, oamenii potriviţi care să te protejeze când cei din conducerea clubului sau din afara clubului aleg să te facă repede cu ou şi cu oţet în public.

Apoi, avem faza din care CFR Cluj a reuşit să egaleze prin reuşita lui Burcă. Nu aş da vina, neapărat, pe legătura dintre lipsa de reflex a portarului Vlad şi suprafaţa de joc. Am văzut portari şi mai mari păcăliţi în astfel de momente, iar una dintre regulile nescrise ale fotbalului spune că în cazul portarilor greşelile se văd mult mai repede pentru că în spatele lor rareori mai poate să apară cineva care să intervină şi să îşi poată salva goalkeeperul.

Şi în cazul Vlad se vede lipsa de experienţă. Se spune că portarii şi fundaşii centrali ating punctul culminant al carierei când au între 30 şi 35 de ani, pentru că atunci au suficientă experienţă încât ştiu să gestioneze anumite situaţii. Ca exemplu l-aş da pe Victor Valdes, fost la FC Barcelona. Bifa gafă după gafă la începutul carierei, dar catalanii şi-au menţinut încrederea în el şi, în cele din urmă, a ajuns să fie chiar printre primii cinci portari ai lumii la un moment dat.

În cazul lui Andrei Vlad aş insista pe eterna problemă a portarilor din fotbalul românesc sau cel puţin a celor din ultimii 30 de ani. Este vorba, cum mulţi au remarcat, de problema ieşirilor pe centrare. Chiar dacă am avut şi portari cu fizic, lipsa de experienţă, de curaj sau imposibilitatea de a anticipa anumite momente ne-au costat scump. Iar aici aş vrea să amintesc doar golul încasat de Prunea de la Kennet Andersson, la Cupa Mondială din 1994, golul încasat de Stelea de la Dugarry, la Euro 1996, golul încasat de Tătăruşanu de la Giroud, la Euro 2016, sau golul încasat de Lobonţ de la Ciocoiu la un Rapid - Steaua 1-1, meci jucat în 1998 şi care a făcut practic ca titlul să ajungă în Ghencea graţie punctului obţinut de stelişti pe terenul contracandidatei.

Una peste alta, celor care îşi bat prea mult capul cu meciurile din Liga I le-aş recomanda să-şi îndrepte atenţia şi către alte sporturi precum rugby, handbal, baschet, tenis de câmp, tenis de masă, volei, etc. Poate stăm la fel de prost şi în sporturile respective, dar aproape sigur nu se învârt la fel de mulţi bani şi, în plus, există "nebuni" care practică un anumit sport doar din plăcere, iar ei chiar ar avea nevoie să fie încurajaţi.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰