Exclusiv INTERVIU. "Nici nu știam cine e Armani". Catrinel Menghia, dezvăluiri despre momentul care i-a schimbat viața

Într-un interviu în exclusivitate acordat Cristinei Petrescu, reporter Observator, Catrinel Menghia vorbește despre drumul de la sportul de performanță la modeling și regie, despre sacrificiile făcute pentru copiii ei și despre momentele care i-au definit cariera.

Își amintește cu drag de copilăria petrecută în Iași, chiar dacă familia nu avea bani pentru vacanțe sau lucruri pe care alți copii le considerau firești. Sportul i-a oferit șansa de a merge în cantonamente și de a descoperi locuri noi. 

La început, moda era un teritoriu necunoscut pentru tânăra din Iași, concentrată pe sportul de performanță. Un casting la Milano avea să-i schimbe viața. Catrinel Menghia povestește că nu știa cine era Giorgio Armani atunci când a primit jobul, iar campania pentru celebrul designer i-a deschis ulterior ușile către alte branduri importante. Dincolo de podiumuri și de oportunitățile internaționale, motivația ei era una personală: își dorea să-i cumpere tatălui o mașină și să îmbunătățească traiul bunicii sale. 

Catrinel nu s-a oprit la cariera de model și actriță, ci a trecut și în spatele camerei. A regizat filmul "Girasoli", despre prietenia și iubirea dintre două adolescente într-un spital de psihiatrie, în anii ’60, o poveste inspirată și de experiențe personale. După premiile obținute, spune că a prins curaj și se gândește la un al doilea film.

Citește mai jos transcriptul interviului

Cristina Petrescu: Ce te aduce din nou în România?

Cartinel Menghia: Iubirea pentru modă și dorința de schimb cultural, care se manifestă din ce în ce mai frecvent între Italia și România.

Cristina Petrescu: Cât de des vii în țară?

Catrinel Menghia: Foarte rar. Am plecat acum 26 de ani, iar ultima dată cred că am fost în urmă cu cinci ani. Nu mai am familie aici, în afară de părinții mei. Sora mea locuiește la Paris, iar atunci când trebuie să ne întâlnim, părinții mei sunt cei care aleg să călătorească în afara țării.

Cristina Petrescu: Cum îți descrii copilăria?

Catrinel Menghia: Am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinții mei erau tineri și săraci. În primii trei ani de viață am stat la săptămânal, un fel de orfelinat, unde familiile își luau copiii acasă doar duminica.

Am foarte multe amintiri legate de sport și de cantonamente. Aveam rezultate foarte bune, așa că mergeam în cantonamente și în excursii plătite. Astfel, vedeam lucruri pe care nu le-aș fi putut vedea acasă, pentru că părinții mei nu aveau bani să mergem în vacanțe.

De curând, cineva m-a întrebat cum era să simți că ești sărac. Nu știi că ești sărac dacă nu cunoști altceva. Nu știi cum e să fii altfel. O vedeam pe colega mea de bancă, ai cărei părinți lucrau în poliție, și observam că avea o pereche de adidași în plus față de mine. Dar sărăcia aceea a fost atât de frumoasă!

La bunici făceam de toate. Aveau viță-de-vie, făceam must, mergeam la prășit și ajutam la culesul fructelor și al legumelor. Îmi construisem chiar și o căsuță într-un cireș.

Cristina Petrescu: La 16 ani făceai atletism și aveai deja rezultate și medalii. Și părinții tăi proveneau din lumea sportului. Cât a fost noroc și cât a fost dorința de a-ți schimba traiectoria?

Catrinel Menghia: Am crescut într-o familie de atleți și campioni. Mama mea fusese o mică campioană a României la gimnastică, fiind imediat după Nadia Comăneci, iar tatăl meu era campion în perioada lui Ceaușescu.

Sportul a fost foarte important în familia noastră. Era chiar mai important decât școala. Făceam sport de dimineața până seara, iar trecerea la modelling a fost întâmplătoare. A fost o șansă, dar și o curiozitate din partea mea, dorința de a încerca ceva nou.

Nu aveam nicio informație despre modă. Pe vremea când locuiam la Iași și eram atât de concentrată pe sport, nici nu știam prea multe despre ce se întâmpla în afara țării. Credeam chiar că ziarele și revistele din alte țări erau traduse. Nu știam aproape nimic despre lumea modei.

A fost o oportunitate pe care am acceptat-o, iar ea m-a dus în străinătate și mi-a oferit șansa de a cunoaște oameni și lumi noi.

Cristina Petrescu: Cum a început totul? Este adevărat că un necunoscut te-a oprit pe stradă după un antrenament?

Catrinel Menghia: Da. Ieșeam de la antrenament când un domn pe nume Lucian m-a oprit pe stradă și m-a întrebat dacă vreau să particip la un eveniment de modă.

Am prezentat la Iași, inclusiv pentru Alin Gălățescu. Apoi a urmat o emisiune organizată într-un mall, difuzată de Antena. Liviu Ionescu, de la agenția MRA, mă văzuse în direct. Eram printre fetele agenției, așa că a venit la mall și a vrut să vorbească atât cu mine, cât și cu părinții mei. De acolo a început totul.

Cristina Petrescu: Cum ai ajuns, în cele din urmă, la București?

Catrinel Menghia: Tranziția a durat un an. Eu locuiam la Iași, dar pentru mine moda începea la București, așa că mi-am dorit să vin aici.

Îl cunoșteam pe Dan Bittman încă de când eram mică. După ce a renunțat la sport, tatăl meu a lucrat ca ospătar la mare și era ospătarul preferat al lui Dan Bittman. Îmi petreceam verile în Vama Veche încă din copilărie, în preajma lui Dan Bittman și a Loredanei Groza.

Când l-am văzut pe Dan la televizor, la 16 ani, m-am gândit că m-ar putea ajuta să ajung la București. Îmi amintesc că i-am luat numărul de telefon tatălui meu și i-am trimis lui Dan un mesaj în care îl rugam să-l convingă pe tata să mă lase să vin în București.

Problema era că eram minoră, iar părinții mei au acceptat foarte greu.

Odată ajunsă la București, singura opțiune pentru a rămâne aici era să continui sportul, lucru foarte important pentru părinții mei. Ulterior, au apărut contractele și oportunitățile din străinătate, dar am continuat să fac sport până la 22 de ani. Am ajuns la o echipă foarte bună din Milano și m-am antrenat în continuare, până când a trebuit să aleg: sportul sau moda.

Cristina Petrescu: Ai povestit că, atunci când l-ai cunoscut pe Giorgio Armani, nici măcar nu știai cine este.

Catrinel Menghia: Așa este. Nu știam cine era. Unul dintre primele mele castinguri la Milano a fost pentru el, iar agenția mă chemase tocmai pentru a-mi vedea emoția și fericirea.

Persoana care îmi oferise jobul mă întreba dacă nu sunt bucuroasă și dacă nu am înțeles pentru cine urma să lucrez. Îi spuneam că era pentru Armani, dar când m-a întrebat dacă știu cine este, a trebuit să recunosc că nu știam.

Pentru mine, plecările de acasă și faptul că lipseam de la școală aveau un scop foarte clar: voiam să fac bani.

Cristina Petrescu: Ce voiai să faci cu banii câștigați?

Catrinel Menghia: Voiam să-i ajut pe ai mei. Bunica avea o fântână din care iarna nu putea scoate apă, pentru că îngheța, iar eu trebuia să-i duc apă în casă. Baia era în grădină, o baie turcească, și voiam să-i fac o baie adevărată.

Tatăl meu, după o carieră în sport, ajunsese să lucreze ca taximetrist. Îmi doream să fac bani ca să-i cumpăr o mașină, astfel încât să nu mai fie nevoit să dea bani altcuiva pentru ea.

Cristina Petrescu: Campania Giorgio Armani a devenit un moment decisiv în cariera ta?

Catrinel Menghia: Da. Campania pentru Giorgio Armani mi-a deschis foarte multe uși și a fost, într-un fel, lozul câștigător al carierei mele.

Eram foarte tânără, aveam 16 ani, iar totul a început cu el. După ce apăreai într-o campanie Armani, alte branduri, poate mai puțin cunoscute, dar care plăteau foarte bine, își doreau să lucreze cu tine tocmai pentru că erai fata din campania Armani.

Nu pot spune că eram prieteni, dar am fost în preajma lui ani de zile. Mergeam în vacanțe împreună, iar relația noastră a devenit una de familie.

Cristina Petrescu: Anul trecut ai fost premiată la Cannes pentru regia primului tău film. Dacă ar trebui să alegi acum între cariera de actriță, model și regizoare, ce ai alege?

Catrinel Menghia: Nu aș putea să aleg una singură. Fiecare etapă a fost o transformare și o evoluție.

Regia a venit într-un moment în care aveam deja un copil și nu mă simțeam pregătită să plec, lăsându-mi copilul acasă. Sunt una dintre mamele care au decis să-și construiască o carieră fără să renunțe la viața de familie.

La început, în mintea mea, regia însemna să-mi pot face propriile reclame, pentru că îmi doream să regizez reclame.

Acum, la cinci ani de la apariția filmului, după ce am văzut și premiile pe care le-a primit, am prins puțin curaj și mă gândesc la un al doilea film.

Cristina Petrescu: La începutul carierei de actriță ți s-a spus că ești prea frumoasă pentru un rol. Te-a ambiționat sau te-a supărat?

Catrinel Menghia: Nici una, nici alta, aș spune. Sunt foarte conștientă că frumusețea mi-a deschis multe uși. Dar a fost foarte important să reușesc să rămân în acele camere.

Pentru mine, cel mai important a fost întotdeauna să fiu acolo unde este iubirea. Sunt o persoană care iubește enorm. Am închis uși pentru iubire și am luat decizii de a renunța la actorie pentru copilul meu, apoi pentru copiii mei, sau de a o face într-un fel mai degrabă ca pe un hobby.

Cristina Petrescu: Filmul Girasoli, pe care l-ai regizat, pornește de la o poveste reală, dar conține și fragmente din copilăria ta.

Catrinel Menghia: Am încercat, prin subiectul pe care l-am ales, să povestesc ceva ce cunosc foarte bine. Faptul că am avut un caz de boală în familie m-a făcut să cunosc lumea spitalelor de psihiatrie.

Este o poveste despre prietenia și iubirea dintre două adolescente în anii ’60, într-un spital de psihiatrie.

Cristina Petrescu: De ce ai ales să filmezi în Italia și nu în România?

Catrinel Menghia: Mi-am dorit să fac filmul în România, dar era foarte greu să-l realizez aici. Așa că am decis să-l fac în Italia.

L-am avut pe Cristian Mungiu ca producător. În România există concursuri organizate de Centrul Național al Cinematografiei, prin care proiectele pot obține sprijin financiar.

În cazul meu, o comisie evalua scenariile fără ca numele regizorilor să fie cunoscute. Toate proiectele erau scrise în română, cu excepția unuia, care era în italiană.

Eu vorbisem deja în interviuri despre proiect, așa că era clar că era al meu. Într-o comisie în care notele erau în general între 7 și 9, o singură persoană mi-a dat nota 2. Aceasta mi-a tras media în jos, sub pragul care mi-ar fi permis să obțin sprijin financiar din partea României.

Finanțarea respectivă m-ar fi ajutat să plătesc echipa artistică și tehnică. În cele din urmă, m-am orientat spre Italia.

Cristina Petrescu: Cum este Catrinel atunci când nu se află nici în fața, nici în spatele camerei? Cum este Catrinel acasă?

Catrinel Menghia: Catrinel de acasă este un copil ambițios, dar cu ambiții diverse.

Cristina Petrescu: Cum crezi că te-ar descrie copiii tăi?

Catrinel Menghia: Copiii mei nu vorbesc română. Fetița cea mare, care are opt ani, a început anul trecut să mă întrebe: „Mami, mă înveți limba română?”

Cred că ar spune despre mine că mama e pazza, adică nebună, în italiană. Fac absolut orice pentru ca ei să fie fericiți.

Uneori îmi dau seama că probabil fac prea mult. Iar acest „prea mult” vine și din faptul că, prin copiii mei, trăiesc și eu lucrurile pe care nu le-am avut în copilărie.

Cristina Petrescu: Cum te vezi peste 30 sau 40 de ani? Ce va face Catrinel Menghia la pensie?

Catrinel Menghia: Nu cred că voi ieși vreodată la pensie. O să fiu bătrânica aceea care încă muncește. Regizoare? Nu cred. Probabil o să-mi cresc nepoții.