O copilărie cusută cu iubire creşte un adult cu vise şi pasiuni bine înrădăcinate. Olivia Păunescu, despre cum îşi creşte România copiii

Când mă gândesc la copilăria mea, unul dintre cele mai dragi tablouri care îmi apar în minte este imaginea mamei, aplecată deasupra mașinii de cusut, cu degetele ei delicate ghidând bucăți de material pe care, cu o măiestrie simplă, le transforma în rochițe, fuste și bluze.

Era un ritual aproape magic, unul pe care mama îl învățase nu pentru ea, ci pentru noi, pentru mine și sora mea Anda. Și totul din dorința de a ne face hăinuțe speciale, unice. Fiecare rochiță părea să aibă o poveste a ei, cum a fost cea de lambada. O rochie roșie cu buline albe și un brâu alb. Mi-o amintesc atât de bine pentru că făcea furori la fiecare apariție și am foarte multe poze cu ea.

Era făcută dintr-o bluză de-a mamei. De câte ori n-am văzut-o luând hainele ei primite cu mare greutate din America și, fără regrete, tăindu-le pentru a crea ceva nou pentru noi... Ceva ce nu era doar o simplă hainuță; era o parte din dragostea mamei. Fiecare țesătură se transforma sub mâinile ei în ceva unic. 

Acum, când mă gândesc la acele vremuri, îmi dau seama că fiecare haină cusută de mama era un simbol al sacrificiului și al iubirii sale. În fiecare cusătură era o lecție de generozitate, una pe care atunci o percepeam doar ca pe o bucurie a copilăriei, dar care, în realitate, era mult mai mult.

Copilăria mea a fost, într-adevăr, una frumoasă, nu doar pentru că purtam haine minunate, ci pentru că purtam în ele o parte din sufletul mamei. Fiecare rochie, fiecare haină creată de ea era mai mult decât o simplă piesă de îmbrăcăminte... era un dar cusut cu grijă și o lecție de iubire pe care o port cu mine și astăzi. 

Și mai port ceva! O pasiune pentru frumos. O pasiune pe care am transformat-o, fara voie, dar din nevoie, într-un mic business. În atelierul de creație pe care l-am conturat acum 12 ani. Și care, încet şi foarte firesc, a devenit o mică afacere. Prima mea clientă a fost sora mea, Anda! Dar evident că mândria mea a fost să o îmbrac eu de data aceasta, pe mama, cu dragostea mea. 

România mea nu e doar o țară... e un sentiment. Este sentimentul acela de siguranță pe care îl simt atunci când suntem toți împreună. Este bucuria de a împărți fiecare reușită cu cei care au fost mereu acolo, de a ști că, oricât de greu ar fi, familia e întotdeauna aproape. Pentru mine, asta înseamnă România – familie, căldură și acel loc numit acasă, unde fiecare colț are o poveste și fiecare privire și îmbrățișare e plină de iubire.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰