19 ani fără norme, o anchetă cu efecte
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Astăzi am aflat că statul român s-a hotărât, în sfârșit, să-și scrie propria lege. Legea 118 din 2007, cea care ar trebui să reglementeze cine are voie să pună mâna pe un bolnav și să-i spună ,,te vindec”, a fost pusă în consultare publică. Normele ei de aplicare, cele pe care Ministerul Sănătății era obligat prin lege să le scrie într-un an și n-a făcut-o timp de nouăsprezece, există acum, negru pe alb, într-un proiect.
Nouăsprezece ani. Cât un om întreg. Un copil născut în ziua în care s-a publicat legea a apucat să crească, să meargă la școală, să se îndrăgostească, să devină major și statul tot nu găsise timp să scrie hârtia asta.
Azi avem o victorie. Dar nu pentru că cineva, la minister, s-a trezit într-o dimineață și avea conștiința încărcată. Ori pentru că vreun ministru a citit legea și s-a rușinat.
S-a întâmplat pentru că m-am dat drept fiica unei femei care moare de cancer și am intrat, pe rând, în cabinetele celor care fac avere din spaima bolnavilor.
Oameni care mureau au fost convinși să-și lase tratamentul pentru ceaiuri.
Și acum, dintr-odată, statul se mișcă.
Sunt fericită. Aș minți dacă aș spune altceva. Fericită și, da, mândră pentru că știu ce a fost în spatele acestei anchete.
Și de aceea îmi permit, astăzi, să spun un lucru pe care presa îl zice prea rar despre ea însăși: eu am făcut asta. Nu o instituție. O anchetă!
Am scos monstrul din sertar. Trebuie acum să ne asigurăm că nu-l îmbrăcăm în halat.
Pentru că miza n-a fost niciodată o hârtie. Miza a fost și rămâne o graniță. O singură linie, trasă apăsat, pe care întreaga mea anchetă a strigat-o de la primul minut: cine e medic și cine nu. Ce e tratament dovedit și ce e credință personală. Ce ai voie să-i promiți unui om care moare și ce nu ai voie să-i promiți niciodată, oricâte medalii cumpărate ai atârna pe perete. Consultarea publică e deschisă tocmai pentru asta. Ca vocea celor care au plătit golul cu viața lor să cântărească, măcar acum, mai mult decât vocea celor care au trăit gras din el.
Un „oncoterapeut" care azi își inventează singur titlul ar putea, mâine, să-l fluture cu binecuvântarea unui ordin de ministru.
Așa că victoria de astăzi e reală, dar e abia la jumătate. Acum trebuie să ne asigurăm că, atunci când legea iese la lumină, nu iese strâmbă.
Să vedem dacă, acum, statul va avea curajul să traseze linia până la capăt.
Fără titluri inventate, fără ,,aproape medic”, fără „terapeut” care sună suficient de bine cât să păcălească un om speriat.
Pentru că, știm prea bine, un stat care nu reușește, în două decenii, să scrie niște norme nu are o problemă de legislație. Are o problemă de bun-simț. Iar bun-simțul nu se pune în consultare publică. Ori îl ai, ori conduci un minister!
