Antena Meniu Search
x

Video Stațiunea numită cândva "Liverpool de România" plătește din greu tributul moștenirii industriale. Fabricile altădată prospere umbresc peisajul pitoresc cu ruinele lor

Staţiuni de dezinteres naţional, episodul 5. A pornit aproape de la zero, după Revoluție, pe calea turismului și încă învață ABC-ului unui domeniu pretenţios. Industria care altădată ducea în lume faima micului orașel este, azi, piatra de moară atârnată de gâtul dezvoltării. Azuga, stațiune turistică de interes național, este un loc al contrastelor, în care peisajele de vis ale Bucegilor și Baiului sunt admirate dintre ziduri care stau să cadă și clădiri în paragină.  

Claudiu Loghin
de Claudiu Loghin

la 14.02.2023, 14:30

Vezi și

Povestea locului începe la 1800, când un cioban cu 500 de oi se stabilește între munți, la confluenţa Prahovei cu Azuga. În 100 de ani, Azuga se transformă din cătun al crescătorilor de animale în pol industrial. La 1830 apare prima glăjerie - fabrică de sticlă. Apoi fabrica de postav, o fabrică de cașcaval, una de șamotă și una de bere.

Plătește din greu tributul moștenirii industriale

Francisc Thomani are 71 de ani. Un an avea când a ajuns în Azuga: tatăl său era sticlar şi a fost detaşat aici de la Mediaş.

Francisc Thomani, localnic: Azuga este denumit un Liverpool al României. Pentru că? Pentru că era, pe o suprafață așa de mică, erau atât de multe fabrici. Foarte multe fabrici.

Pe acelaşi subiect

6500 de oameni trăiau, înainte de Revoluţie, în Azuga. 40 de mii de hectolitri de bere ieşeau anual pe poarta fabricii. Postavul din fabrica de aici era şi el la mare căutare.

Francisc Thomani, localnic: Toată producția fabricii de postav era a armatei, ca să zic așa, făceau acel postav de lână, din care se făceau uniformele militare. Să nu spun că Tot Pactul de la Varșovia, din vremea aceea, se îmbrăca în haine militare cu stofă făcută la Azuga.

Florin Munteanu, instructor de schi: Ușor, ușor, fabricile au început să se închidă, noi a trebuit să ne reprofilăm. Prima oară ne-a fost un pic teamă, nu știam ce o să se întâmple, dar faptul că turismul a luat amploare pentru noi a fost bine.

1990 a fost anul la care Azuga a pornit-o pe drumul turismului. Era început lucrul la o singură pârtie, iar domeniul schiabil era doar un vis frumos. În oraşul în care nu era an să nu se mai închidă câte o linie de producţie, singura certitudine rămânea cadrul natural de poveste. Localnicii au avut de dat un examen la fel de greu ca autoritățile: din sticlari, berari sau postăvari, unii au învățat să fie administratori de pensiune, ghizi de turism sau instructori de schi. Alţii au plecat: mai puţin de 4 mii de oameni mai trăiesc azi în aşezarea de la poalele munţilor Baiului.

Claudiu Loghin, reporter Observator: Așa arată Azuga zilelor noastre: pârtii foarte bune și bine amenajate, cu suficient de multă zăpadă, o mulțime de clădiri în ruină sau în șantiere fără sfârșit și peisaje care pur și simplu nu mai au nevoie de absolut nicio descriere.

Astăzi, staţiunea are șapte pârtii, cu o lungime totală de șapte kilometri. Cea mai mare, pârtia Sorica, are peste doi kilometri lungime și 560 de metri diferență de nivel. O telegondolă, trei teleschiuri, două babyschiuri și o bandă rulantă sunt iarna la dispoziția schiorilor și snowboarderilor. Schiul de tură sau, vara, plimbările cu bicicleta, fac parte din oferta zonei.

Azuga plătește şi azi un greu tribut moștenirii industriale. Ruinele fabricilor de altădată strică atmosfera locului binecuvântat dintre Bucegi și Baiului. Drumul spre pârtii lasă în urmă fațada unei hale de la fosta fabrică de șamotă și se oprește lângă colosul din beton al unui hotel neterminat.

George Barbu, primar Azuga: Noi, la Azuga, ne-am ales cu un număr de fabrici privatizate, demolate și chiar nimic nu s-a pus în loc, pe aceste situri, aceste suprafețe mari de teren, ce sunt în intravilanul orașului Azuga.

Turiști: E dezolant așa, dar în rest e frumos.

- Șantier văd și-n București. Nu ne uităm înspre el, ne uităm înspre brazi.

- Dacă ar fi să-mi iau casă aici, nu mi-aș lua.

- De ce?

- Pentru că arată groaznic.

Nu doar peisajul ruinelor e, azi, frână în calea turismului. Calvarul de pe DN1 va rămâne o pată pe obrazul afacerilor din zonă, câtă vreme parcurgerea celor 130 de kilometri de la București până în Azuga va continua să le ia iubuitorilor de natură câte patru, uneori cinci ceasuri.

George Barbu, primar Azuga: Noi, pe perioada concediilor de vară, pe perioada sezonului de iarnă suntem pur și simplu blocați în interiorul orașelor.

Florin Munteanu, instructor de schi: Cei care vin la schi trebuie să vină bucuroși că e zăpadă, că schiem și câteodată vin supărați, nervoși, noi trebuie să îi împăcăm, să îi înveselim.

Impozitele mărite de cinci ori sunt arma cu care autoritățile locale speră să șteargă ruinele de pe harta turismului din Azuga. Planuri există și împotriva aglomerației din trafic: o ocolitoare pentru Azuga și Bușteni, în valoare de peste 800 de milioane de lei, ar trebui să fie gata în trei ani. Până ca aceste aceste visuri să se întrupeze într-o stațiune cu șarm elvețian, Azuga rămâne planul B, pentru turiștii care vin dinspre București, vor la schi, dar găsesc pârtiile din Sinaia închise.

Ți-a plăcut acest articol?

Like
Întrebarea zilei

De unde vă faceţi cel mai des aprovizionarea cu verdeţuri şi legume?

Observator » Exclusiv Observator » Stațiunea numită cândva "Liverpool de România" plătește din greu tributul moștenirii industriale. Fabricile altădată prospere umbresc peisajul pitoresc cu ruinele lor