Scrisoare sfârșietoare pentru Mădălina Manole, de la fanul ei numărul 1: "Oare câți te mai plâng? Lacrimile îmi curg pe obraji"

Scrisoare către MADĂLINA MANOLE…

Ți-am scris de atâtea ori, nu mi-ai răspuns, în schimb mi-ai trimis semne…

Acum 3 ani împreună cu o echipă formată din artişti consacraţi, colegi de scenă, am iniţiat un proiect prin realizarea unui flashmob pentru a-ți cinsti memoria, fată dragă!

Știu, glasurile acestora au ajuns până la tine!

Fată dragă de tine ne e dor! Așa răsunau la unison vocile celor prezenți în Aeroportul Henri Coandă Otopeni. Nu te-a uitat nimeni , fată dragă!

De aici începe povestea…

De-a lungul celor 10 ani de la dispariția ta, nu am încetat să mă gândesc la tine.

Ți-am scris de atâtea ori, nu mi-ai răspuns, în schimb mi-ai trimis semne…

Nu pot să mă despart de tine!

Alături de tine am descoperit muzica, oamenii și m-am reinventat. Și-am cules note din piesele tale și am transformat fiecare sunet, cu migală, în momente memorabile, din care am retrăit zi de zi, zecile, sutele și miile de imagini ale tale și am transformat în zecile, sutele și miile de momente de fericire, de zâmbete și de lacrimi, și de nostalgie pe care le-am strâns în mine pe drumul vieții.

Mi-ai dăruit prietenia ta și ani frumoși. Și îți sunt recunoscător pentru tot, în primul rând că am învățat să deschid ochii ca să pot privi în adâncul sufletelor oamenilor. Sunt privilegiat că ți-am câștigat prietenia. Am învățat să citesc altfel fiecare filă a vieții și s-o scriu altfel pe cea care urmează. Am lăsat în urmă oameni care fac parte din povești ce încep cu "a fost odată...", am regăsit oameni care au făcut parte cândva din povestea mea și pe care îi pierdusem pe drum. Dar tu ești povestea mea! 

Mi-ai oferit și nopți de tristețe. Pentru toate acestea nu am cuvinte, e doar Suflet Gol! Și tu știi asta, ai compus o piesă în care ți-ai deschis sufletul, însă nu te-au înțeles!

Suflet gol,

În zbor căzut

Orbită de iubire,

Credeai că ai totul și ai pierdut!

Acum, te plâng! Eu…

Oare câți te mai plâng?

Lacrimile îmi curg pe obraji, copleșit fiind doar de un regret imens.

Am învățat că durerea nu e o problemă de alegere, că nu are nici formă, nici chip, nici nu poate fi cântărită. Ea se cuibărește în noi. 

Am cunoscut-o începând din acea zi fatidică de 14 iulie 2010. 

Și ce e de fapt durerea? Nu îmi vine să cred cum un cuvânt atât de inofensiv își lasă amprenta asupra noastră.

Nu te las să mă uiți!

Vreau atât de mult să știi asta!

De fiecare dată când o stea căzătoare săgetează imensitatea cerului, atunci știu că e un semn de la tine. Mă gândesc că acolo, undeva, oriunde, cade o stea. Dar a TA strălucește!

Dacă citești asta, să știi că spun adevărul! Dacă citești asta, spune ce vrei, spune ceva și trimite-mi un semn! Dacă citești asta, să știi că nu te-am uitat!

Alături de tine am descoperit ce înseamnă aici și acum.

Am descoperit că trecutul nu există. A fost…

Nici viitorul nu există. Va fi…

Am început să mă regăsesc. Și-mi voi continua drumul mai departe.

… cu gândul la tine…

 De aici de pe pământ, voi trimite „scrisori imaginare” ştiind că „acolo” există cineva care nu va rămâne nepăsător, şi gândul acesta mă va umple de bucurie, de tristeţe, şi cu tăinuită grijă îmi voi ascunde „marea de lacrimi” …

Cu recunoștință,