Viorica a scris ani întregi pe ascuns și a fost forţată să-și mănânce foile. Azi, românca este poetă în Franța

• A început să scrie de mic copil
• Anii în care scria pe ascuns
• Prima încercare de a pleca din țară s-a terminat violent
• "Voiam să rămân în Franța cu orice preț"
• Trăiește de ani buni în Franța, dar cetățenia rămâne o luptă

Pe străzile din Le Mans, mai ales în zona Place de la Republique, Viorica poate fi văzută adesea stând la o cafea. La prima vedere pare o femeie liniștită. Odată ce începe să vorbească însă, energia ei devine greu de ignorat, scriu jurnaliștii de la actu.fr.

Are 66 de ani, este româncă și trăiește în orașul francez încă din anii 2000. Până să ajungă aici, a trecut însă prin experiențe care i-au schimbat complet viața.

A început să scrie de mic copil

Viorica Cîmpeanu-Laurent s-a născut în 1960, la Vaslui, în nord-estul României. La numai nouă ani a fost dată spre adopție, o perioadă pe care și-o amintește ca pe începutul frământărilor sale.

"Fugeam de acasă. Era o perioadă în care îmi puneam deja multe întrebări despre lumea din jurul meu. Și începeam să scriu despre ele, fără să găsesc vreodată un răspuns", povestește Viorica.

La 12-13 ani citea tot mai mult și își găsea refugiul în cărți și în plimbările prin natură.

Pasiunea pentru scris avea să capete rapid o formă concretă. La 16 ani, textele sale erau deja publicate în ziarul Adevărul din Vaslui.

Un prieten care lucra în presă a fost cel care a îndrumat-o spre jurnalism.

Anii în care scria pe ascuns

Anii care au urmat au fost însă extrem de grei.

Viorica povestește că, până la vârsta de 29 de ani, a fost nevoită să scrie în secret din cauza partenerului său de atunci.

"A trebuit să-i încredințez cărțile mele, pe care nu le-am mai găsit niciodată la Biblioteca Națională a României, ci în Moldova, mulți ani mai târziu. La 18 ani, m-a pus să-mi mănânc foile", spune ea.

Potrivit Vioricăi, pentru partenerul său, provenit dintr-o familie înstărită, conta înainte de toate proiectul regimului Ceaușescu privind familia.

"Trebuia să faci cinci copii. Era și alcoolic", povestește femeia.

Nici Revoluția din 1989 nu avea să-i schimbe imediat situația personală.

Prima încercare de a pleca din țară s-a terminat violent

În cele din urmă, Viorica a început să pregătească în secret ceea ce ea numește un "plan de evadare". Prima încercare avusese loc însă mult mai devreme, la 18 ani.

"Am avut o primă tentativă. Dar am fost bătută de soldați polonezi, iar unul dintre ei mi-a furat pașaportul", povestește aceasta.

Abia în octombrie 1998 a reușit să treacă granița. A plecat prin Bulgaria către Maroc și spune că a plătit în avans 2.000 de dolari.

Aflată în legătură cu Liga Drepturilor Omului, Viorica a ajuns în Franța în decembrie 2000.

Doar câteva luni mai târziu, în iunie 2001, viața ei avea să fie pusă din nou la încercare. S-a îmbolnăvit grav de anemie și a avut nevoie frecvent de transfuzii.

"Voiam să rămân în Franța cu orice preț"

În ciuda problemelor, Viorica spune că nu a vrut să renunțe la viața pe care încerca să și-o construiască în Franța.

"Voiam să rămân cu orice preț. Dar voiam să fiu departe de prejudecățile despre români", povestește ea.

Privind în urmă, spune că drumul ei a fost construit din sacrificii și oportunități.

"Viața este făcută din oportunități și sacrificii. Când vrei, poți! Am luptat să-mi câștig locul, chiar dacă a fost foarte greu."

După o perioadă petrecută la Strasbourg, unde a mers la Curtea Drepturilor Omului, și apoi la Paris, Viorica a ajuns într-o noapte de 24 decembrie la Le Mans. Planul inițial era să nu rămână prea mult.

"La început voiam să stau trei ani, apoi să mă întorc la Strasbourg", spune ea.

Lucrurile au luat însă o altă turnură. La Le Mans, Viorica a început să îngrijească permanent un bărbat bolnav.

"Era un om destul de dificil. Medicii îi mai dădeau doar nouă luni de viață. A trăit opt ani și jumătate, pentru că am avut foarte mare grijă de el. Ne-am și căsătorit, iar în schimb eu îl protejam de ideea de a ajunge într-un azil", povestește aceasta.

În această perioadă, românca spune că s-a confruntat inclusiv cu prejudecăți atunci când mergea la spital.

"Nu aveau încredere în mine. Dar, încetul cu încetul, încrederea s-a construit."

În timpul unei perioade de patru luni în care soțul său a fost spitalizat la domiciliu, Viorica a decis să transforme povestea lui într-un scurtmetraj.

Filmul a fost lansat pe 25 martie 2009. Bărbatul a murit o lună mai târziu, pe 27 aprilie. Viorica a continuat să îngrijească persoane în vârstă până în 2024.

Trăiește de ani buni în Franța, dar cetățenia rămâne o luptă

Deși viața sa este legată de Le Mans de mai bine de două decenii, Viorica nu are nici în prezent cetățenie franceză.

Spune că cererile sale au fost respinse de trei ori, din motive precum lipsa unei diplome sau veniturile considerate insuficiente.

"Și totuși am casa mea, o pădure. Am produs și am jucat în piese de teatru, am scris cărți în franceză. Vorbesc limba fluent", spune Viorica.

 

Aceasta afirmă că așteaptă de doi ani un răspuns din partea prefecturii din Nantes.

 

"Trăiesc asta ca pe o nedreptate atunci când văd familii cu șapte copii care obțin cetățenia franceză mult mai ușor."

 

Între 2012 și 2024, spune ea, a trăit fără acte și, implicit, fără card de sănătate. Pentru rezolvarea situației avea nevoie de un certificat de naștere, carte de identitate sau pașaport și a făcut nu mai puțin de 11 drumuri la Consulatul României din Paris.

 

În paralel, Viorica așteaptă și un carnet de presă de la București, având deja unul emis la Vaslui.

 

După ani de încercări, s-a întors la pasiunea de la care pornise totul

 

În ultimii ani, viața ei s-a mutat tot mai mult către literatură și artă.

 

Cariera artistică a început în 2008, în cadrul asociației Le Vent de l’Est, cu care a realizat și primul său scurtmetraj. În total, Viorica a produs cinci astfel de filme.

 

A urcat și pe scenă într-o piesă de teatru care aborda teme precum viața în căminele pentru vârstnici sau îngrijirea copiilor. Mai târziu, a făcut parte dintr-o trupă care s-a mărit de-a lungul anilor și care repeta în sala Berengere, până la pandemia de Covid-19, când grupul s-a destrămat.

 

Alături de această trupă a jucat în mai multe locuri, inclusiv la Royal, în Le Mans, la Sable-sur-Sarthe, dar și la București, în cadrul unui schimb cultural.

 

"Am ajuns să fim șase, inclusiv o cântăreață care lua lecții la Le Mans", povestește Viorica.

 

Astăzi, scrisul pe care cândva trebuia să-l ascundă i-a devenit meserie

 

Viorica nu a renunțat niciodată la scris. În prezent este jurnalistă și poetă și are o rubrică de poezie în publicația Meridianul din Timișoara. A publicat mai multe cărți, dintre care șapte lansate în limba română.

 

"Trei jurnaliști foarte buni le-au citit, iar unul dintre ei a intervievat 60 de personalități, inclusiv Papa", spune ea.

 

Activitatea literară i-a adus și mai multe distincții. La începutul lunii martie, Viorica a primit un premiu în Serbia, în cadrul unui festival la care au participat reprezentanți din 136 de țări.

 

Este, de asemenea, membră a juriului mai multor concursuri internaționale. Mai recent, și-a creat propriul concurs, Odyssee poetique, organizat împreună cu asociația Le Vent de l’Est și World Poets Association din România.

 

Viorica îl descrie drept "o călătorie simbolică a cuvântului, o întâlnire a vocilor poetice și narative venite din cele patru colțuri ale lumii, un spațiu al diversității stilistice, al libertății de exprimare și al fraternității culturale".

 

La concurs au putut participa poeți, prozatori, eseiști, dramaturgi și alți creatori literari, indiferent de țară, limbă sau vârstă.