Galerie foto Locul din Italia unde găseşti o fărâmă de Românie. Felurile de mâncare care te întorc acasă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Cobori din mașină în inima verde a zonei Castelli Romani, pe Via del Mare, la câteva zeci de minute de Roma și intri pe o alee mărginită de pini uriași. După ce îți întinzi picioarele, descoperi Villa Fornarola.
Ce o face memorabilă nu apare în nicio descriere de arhitectură. E faptul că, într-o vilă italiană de o sută de ani, la marginea Romei, după-amiaza miroase a România, iar copiii repetă un cântec sub copaci.
Unele case se moștenesc, altele se adoptă. Iar aceasta, în mod clar, a fost adoptată bine.
A fost ridicată în urmă cu 500 de ani și păstrată aproape neatinsă: ferestrele ovale, ancadramentele din peperino, piatra vulcanică specifică zonei despre care am aflat mai târziu, și toate finisajele elegante, fără să fie ostentative. Villa își spune vârsta fără grabă.
Printre trunchiurile de pin se leagănă arcade de tul alb, rămase de la ultimul eveniment. Vara, aici se fac nunți, botezuri și petreceri. Iarna, parcul se liniștește și rămâne doar casa, cu ferestrele ei ovale.
România din farfurii
Proprietara se numește Luciana și, fără să facă din asta un manifest, a adus o parte din România aici, în Italia. Nu sunt ii pe pereți și nici muzică populară în difuzoare.
România de la Villa Fornarola trăiește în farfurii. În bucătăria Lucianei, cele două lumi se întâlnesc fără să pară că cineva a încercat prea tare să le împace. Paste cu umplutură de tochitură, o idee care sună imposibil până o guști, sau sarmale prăjite, care schimbă complet felul în care le știam.
E genul de gătit pe care nu-l înveți doar dintr-o rețetă. Vine din memorie, din mâini și din ideea simplă că oamenii care vin la masă trebuie să plece sătui.
Limba în care te cerți la joacă
Dar cel mai interesant lucru de la Villa Fornarola nu ține de arhitectură.
După ore, copiii ajung aici. Sunt români crescuți în Italia, unii născuți deja la Roma, dar și copii italieni care aleargă prin parc și intră în jocurile lor. Se cântă. Se dansează. Se vorbește românește.
Aici, limba română nu pare o materie în plus, ci limba în care te cerți la joacă și în care înveți versurile unui cântec. Iar comunitatea nu e un cuvânt din discursuri oficiale. E doar un grup de copii care se cunosc între ei și niște mame care stau de vorbă în picioare, pe alee, pentru că cele cinci minute se transformă mereu în jumătate de oră.
Toată vara, îi găsești pe copii aici. Se fac tabere și cursuri, iar în fiecare sâmbătă sunt ore de română.
Am rămas mult mai mult aici decât aveam în plan. Așa se întâmplă când povestea e spusă de omul care a trăit-o, în picioare, în ușa bucătăriei.
Doar copiii care treceau în fugă mai întrerupeau, din când în când, vorba adulților.
Ne-am adus aici și prietenele din România. Pe terasa Lucianei, la umbră, ne-am dat seama cât de diferit arată viața când încerci să îți construiești ceva într-o altă țară și cât de mult contează, uneori, să ai în jur oameni cu care nu trebuie să explici fiecare lucru.
Nu a fost nimic protocolar. Doar o masă, câteva telefoane lăsate cu ecranul în jos și o discuție care ne-a rămas în inimă.
Există case frumoase și există case vii. Villa Fornarola le are, întâmplător, pe amândouă. Dar partea a doua nu vine din arhitectură.
Vine din oamenii care intră pe poartă și din faptul că cineva a ales să țină ușa deschisă: pentru copii după ore, pentru femei care au nevoie de o conversație și pentru cei care ajung acolo fără să știe exact ce vor găsi.
Mergeți pe la prânz. E mai greu de plecat.
Dar poate tocmai asta e ideea.
Vezi toate fotografiile AICI.
