19 decembrie 1915! Se naşte o LEGENDĂ a muzicii mondiale! Edith Piaf, între geniu şi tragedie

Povestea cântăreţei începe, la propriu, pe stradă, şi se sfârşeşte cu un concert marcat de dureri atroce, dar şi de strălucirea succesului pe marile scene ale lumii. Vocea ei puternică a cântat despre iubire, tristeţe, destine sfărâmate şi amintiri dureroase

Dar să ne întoarcem puţin în timp! 19 decembrie 1915

Într-o casă modestă de pe o stradă murdară a Parisului din timpul Primului Război Mondial, cântăreaţa ambulantă Line Marşa, de origine italo-algeriană naşte o fetiţă. Tatăl, un acrobat de circ, Louis Gassion. Talentul e asigurat! Lipsa banilor îi face pe cei doi să îşi părăsească micuţa. O lăsă în grija bunicii de pe tată, patroană a unui bordel din Normandie. Farmecul copilei Edith o convinge pe una dintre prostituate să o “adopte”, plecând în cele din urmă în Paris.

La un moment dat, în timpul unei crize de conjunctivită, fetiţa, în vârstă de numai cinci ani, orbeşte. Prostituatele închid bordelul şi se roagă pentru ea zi şi noapte în biserică. Câteva zile mai târziu, vederea îi revine. Minune dumnezeiască implorata de ruga unor păcătoase.

Plin de remuşcări, Louis hotărăşte să îşi ia fetiţa înapoi şi se mută împreună într-o rulotă.

Într-o zi, când tatăl se îmbolnăveşte, fetiţa se gândeşte că i-ar putea impresiona pe trecători cântându-le „ Marseilleza”. Şi ea şi cei câţiva ascultători generoşi descoperă darul minunat pe care-l primise de la mama sa: vocea absolut extraordinară.

Prima iubire, primul concert

În 1932 se îndrăgosteşte de un comisionar, Louis Dupont, căruia îi dăruieşte un copil. Era chiar ea un copil. Avea doar 17 ani. I-l face cadou, la propriu, fiindcă nu are vocaţie de părinte. La fel ca propria-i mamă, Edith se simţea stânjenită de copil în cântările pe străzile Parisului.

Deseori o lăsa pe micuţă singură, astfel că tatăl este nevoit să o ia cu el. Dar fetiţa moare, la numai doi ani, de meningită.Toate poveştile de iubire ce vor urma în viaţa lui Edith Piaf vor semăna cu modelul dezastruos al celei dintâi.

UN TRUP MICUŢ, O VOCE CARE CUTREMURĂ, O VIAŢĂ ZBUCIUMATĂ...

Într-o seară a anului 1935, Édith îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care și compoziții ale lui Vincent Scotto.

Reflectoarele se aprind. Lumina lor învăluie că o aură trupul micuţ, fragil, care abia se ghiceşte venind pe scenă. Fără bijuterii, fără machiaj de scenă, cu o rochie cenuşie, infinge cu forţa picioarele în podea, îşi trece uşor mâinile prin părul tuns scurt, şi începe să cânte.

Această apariție în public pe scenă unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează și denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule". Are un succes colosal.

Nenorocul o loveşte din plin: în aprilie 1936, Leplee este găsit împuşcat mortal în apartamentul lui. Cu trecutul său plin de relaţii şi activităţi dubioase, Edith nu putea scăpa de suspiciunile poliţiei.

Presa de scandal îngroaşă cu titluri mari şi articole legătura ei cu cel asasinat. Chiar şi după ce reuşeşte să-şi demonstreze nevinovăţia, are mult de luptat cu efectele dezastruoase ale campaniei de presă aţintite asupra ei. În timpul unui turneu realizat în afara Parisului, îşi dă seama că are nevoie de ajutor pentru a-şi reabilita imaginea şi cariera.

DEVENIND EDITH PIAF!

La întoarcere ia legătura cu unul dintre cei mai faimoşi compozitori, Raymond Asso, afacerist şi veteran al Legiunii Străine. Se îndrăgosteşte fulgerător de ea. Îşi asumă necondiţionat refacerea carierei ei, îi schimbă numele, din Edith Gassion în Edith Piaf, îi îndepărtează de lângă ea pe toţi cei care ar fi putut să-i pună în pericol imaginea şi cariera.

Începând cu ianuarie 1937 înregistrează unele dintre cele mai mari hituri ale sale: „ Mon Legionnaire”, „C’est lui que mon coeur a choisi”, „ Le petit monsieur triste”.

Un an mai târziu apare în deschiderea concertului lui Charles Trenet la ABC Theater. Succesul este covârşitor, iar Edith Piaf devine noua stea a muzicii franceze.

MUZICA PENTRU NAZIŞTI

În toamna lui 1939, Raymond Asso este recrutat. Începe cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul anului următor, Edith înregistrează una din compoziţiile proprii, „ L’acordeonist”. Compozitorul ei, Michel Emer, pleacă şi el la război. Mai târziu, în timpul ocupaţiei naziste, Piaf îl va ajuta pe evreul Emer să fugă din Franţa.

În absenţa lui Asso, începe o poveste de dragoste cu actorul-cantaret Paul Merisse, de la care învaţa rafinamentul şi cultura înaltei societăţi franceze.

Multă vreme Piaf a fost suspectata de colaboraţionism, sau, cel puţin de o atitudine prietenoasă cu cu nemţii ocupanţi. Cântă pentru ei, participa la petreceri private, în acelaşi timp în care se întâlnea cu pianistul evreu Norbert Glanzberg şi compunea cantecul-protest „ Unde sunt micii mei prieteni?”.

Naziştii i-au cerut să înlăture din repertoriul său acest cântec, dar ea a refuzat. Piaf se foloseşte de celebritatea să şi face câteva fotografii în lagărele de prizonieri francezi, prizonieri cărora le trimite pozele cu autograful sau. Aceştia îşi decupează propriile chipuri din fotografii,  pe care le vor folosi ulterior în actele false cu care vor evada. După război, mulţi dintre ei vor declara că viaţa lor o datorează cântăreţei.

După mai multe iubiri trăite cum nimeni altcineva nu a mai făcut-o, dar şi eşecuri pe măsură, un turneu în America, numele Edith Piaf este pe buzele tuturor.

Declinul unei VIEŢI TRĂITE LA MAXIMUM!

Anii ’50 sunt, indubitabil, cei mai înfloritori pentru cariera sa. Odată cu succesul, însă, au venit şi dezamgirile, dar mai ales depresiile. Se afundă în alcool şi droguri. Perioade lungi de efort necruţător alternate cu zile de cure de dezintoxicare îi afectează grav sănătatea.

În 1958, Georges Moustaki devine amantul său. Este coautor al şansonetei „Milord”, care devine hit european. Topurile britanice, destul de exclusiviste, de altfel, includ pe primele locuri cântecul cu accente dramatice, extrem de impresionant.

Mai târziu, în acelaşi an, cei doi au un accident de maşină, în urma căruia Edith se alege cu răni grave pe fată. În 1960, în timpul unui concert la Waldorf Astoria din New York, vomita sânge pe scenă şi leşină. Este internată de urgenţă şi i se face o operaţie la stomac. Dar nu se opreşte. Chiar şi aşa este hotărâtă să-şi termine turneele programate, şi, din nou, leşina pe o scenă din Stockholm.

Se reîntoarce, după o perioadă scurtă de convalescenţă, în studiourile de înregistrare. Un compozitor celebru al Franţei i-a dăruit melodia pereche a sufletului ei: „Non, je ne regrette rien”.

O va cânta nu numai pentru cei de atunci, ci şi pentru eternitate. Din cauza suferinţei, a patimilor îndurate, Piaf arata la 45 de ani ca o femeie trecută de 60. În iarna lui 1961 îl cunoaşte pe cel care avea să-i devină cel de-al doilea soţ. Şi ultimul. Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătorește la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eșec.

Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârșită. După o cură de convalescență în apropiere de Grasse, marea cântăreață încetează din viață în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeași zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris.

Edith Piaf n-a murit. Se odihneşte doar puţin...

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰