Momentul în care arbitrul Gheorghe Moldovan se împușcă în fața copiilor. Soția rupe tăcerea despre tragedie
Soția lui Gheorghe Moldovan, cunoscutul arbitru care s-a sinucis în curtea casei în fața copiilor, a făcut primele declarații după tragedie.
Irina vorbește despre o relație în care, spune ea, controlul și presiunea psihică au devenit parte din viața de zi cu zi. Femeia susține că soțul a izolat-o de familie și prieteni, îi controla banii și chiar felul în care mânca. Spune că ajunsese să se teamă de el și că, înainte de tragedie, i-a spus că vrea să dispară din viața lui. Irina neagă însă că și-ar fi dorit moartea soțului și spune că a încercat până în ultima clipă să-i salveze viața.
"Da, eu lui i-am spus că vreau să dispară din viața mea, dar faptul că vreau să moară, niciodată nu mi-am dorit moartea lui. Astea au fost lucruri pe care el le-a adăugat de la el. Vreau să vorbesc pentru că sunt acuzată că, din cauza mea, a murit el, dar vreau să spun că nu este adevărat și că eu nu i-am dorit moartea lui. Ba dimpotrivă, am încercat până la ultima secundă să-i salvez viața, punându-mi viața mea și a copiilor mei în pericol", a declarat Irina Moldovan, potrivit Unimedia.
Mărturie despre ziua fatidică
Femeia a rupt tăcerea și despre ziua tragediei. Gheorghe Moldovan a venit în curtea familiei cu două buchete de flori, iar nimic din comportamentul lui de la început nu i-a dat de înțeles ce urma să se întâmple. A stat de vorbă cu ea și cu copiii, i-a oferit florile, apoi și-a scos arma și a amenințat că își ia viața, povestește tânăra.
Irina susține că s-a aruncat asupra lui și a încercat de mai multe ori să-l oprească, chiar și cu prețul propriei vieți. Bărbatul a tras două focuri în mașină, apoi, după ce femeia a încercat din nou să-i ia arma, s-a împușcat. Copiii au asistat la întreaga scenă.
"Pe 28 septembrie, ziua tragediei, Gheorghe a intrat în ogradă, în curte, cu toate că el nu avea voie. A venit cu două buchete de flori și tatăl meu l-a văzut. S-a gândit cumva: „Poate a venit să-și ceară iertare, să se împace”, nu știu. A dat bună dimineața, s-a întors și a plecat. Tatăl meu nu i-a spus absolut nimic.
El a intrat în curte, copilașii au ieșit afară la întâmpinarea lui, l-au cuprins, discutau. Între timp, am ieșit și eu afară și absolut nici gând, adică n-aveam cum să-mi dau seama. Chiar zâmbeam, vorbeam cu el. El a venit, mi-a dat florile și eu l-am întrebat: „Cu ce ocazie mi-ai adus flori?” Și el a zis: „Pentru tine”, așa mi-a dat un răspuns.
Apoi i-a dat telefonul, i l-a dat fetiței noastre, iar eu am întrebat: „Dar pentru ce i-ai dat telefonul? Vrei să-ți cumperi poate un model mai nou?” Eu o luam ca pe o glumă. Absolut deloc nu m-am gândit la ceea ce se poate întâmpla.
Apoi l-am întrebat de tricou, pentru că era îmbrăcat într-un tricou pe care era scris „Divorțul ucide, femeia omoară”. Și l-am întrebat: „Vrei să te duci undeva, la vreun miting? Ai ceva planuri?” În acel moment eu am vrut să mă întorc înapoi în casă să-mi iau geanta sau telefonul și el zice: „Stai!", mărturisește tânăra.
"A scos arma și a pus-o la cap"
"Și eu mă opresc, mă întorc și-l văd pe el cum scoate arma. O ținea la brâu, a scos arma și a pus-o la cap. M-am năpustit asupra lui ca să-l opresc, sunt imagini video unde eu pot să dovedesc lucrul ăsta, pentru că eu nu mi-am dorit. Mi-am pus chiar viața în pericol ca să-l opresc pe el. M-am străduit până la ultima secundă să-l opresc, ca să nu facă asta.
După ce eu m-am aruncat asupra lui ca să-l opresc, el a împușcat în mașină de două ori, cumva, cred că cu scopul ca să mă sperie, ca eu să mă feresc, să înțeleg că uite, e chiar periculos.
Dar eu, mai departe, asupra lui, l-am oprit. Chiar i-am luat arma de la cap. El a pus-o iarăși la. Așa a fost și a doua oară, apoi a văzut că pierde situația de sub control și s-a împușcat în cap. În acel moment eram în șoc total, tremuram toată, eram speriată. Fetițele stăteau pe prag și priveau toată scena asta.
În momentul când s-a întâmplat asta, am lăsat tot și am fugit repede în casă să sun la 112. Zic: „Poate, nu știu, poate îl salvează. Fiecare secundă contează.”
Copilașii s-au dus toți deasupra lui și stăteau și plângeau. Au început toți să plângă și era așa... foarte, foarte strașnic. Stau copiii și se uită la asemenea scene. Atunci tatăl meu s-a apropiat, a luat fetele foarte repede și le-a dus în casă, să le liniștească cât de cât. A venit ambulanța, dar, cu părere de rău, au spus că nu mai au ce să-i facă, că este sfârșitul. Eu refuzam, refuzam să cred că e adevărat. Refuzam să cred că asta cu adevărat s-a întâmplat. Nu, nu puteam să accept".
