Video Marius Manole, despre lupta cu depresia: A venit chiar ca o salvare. Nu mai vedeam decât negru

Marius Manole spune că depresia nu trebuie privită ca un subiect tabu și că, în cazul său, tratamentul prescris de medic a făcut diferența. Actorul povestește că ajunsese să vadă „totul în negru”, deși, aparent, nu îi lipsea nimic. „Depresia la bază este o lipsă de substanțe. Chiar este. Are o explicație chimică. Am avut curajul să merg la doctor și să spun că nu mă simt bine. Am luat tratament un an și jumătate și m-a scos din perioada aceea neagră”, a declarat actorul.

Marius Manole a oferit un interviu în exclusivitate Alessandrei Stoicescu, la „Mind the Gap”. Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii oferite de acesta:

Drumul cu mașina

- Unde ai vrea să mergem acum? Uite, sunt șoferul tău, sunt ride-sharing.

- Unde aș vrea să merg? 

- Unde am fugi amândoi? 

- La mare. 

- Așa-i? La mare ar fi? 

Da, la mare ar fi. Pentru mine, că vacanța... N-am avut vacanță de foarte mult timp. Sper să plec și eu o săptămână în vacanță. Că după aia mă întorc. Am spus undeva prin aprilie, mai am zis nu joc nimic vara asta. Nu vreau să aud de teatru. Cum a venit prima propunere. 17 pe 18 putem să punem o ... Manole, dar n-ai zis tu. Dar am promis. Dar am jurat. Deci 17-18 ani spectacol. Deci va trebui să mă întorc. După aia, pe 24, festival de elevi. Îmi pusesem vacanță acolo și am anulat-o pentru asta. Deci am făcut totul exact cum fac de obicei. 

- De ce nu știi să zici nu? Sau nu vrei? 

- Nu că nu vreau. Cred că e o spaimă. E și o spaimă. Eu nu mă duc la petreceri. Nu mă duc la cluburi. Nu mă duc la evenimente. Nu mă duc la nimic. Deci teatru, casă, casă, teatru. Câteva lucruri, interviuri sau ce mai fac eu. Dar în rest nu ies nicăieri. Unde să cunosc oameni? În care clipă să o trăiesc? Mă bucur de fiecare moment. Și mai ales mă bucur că sunt sănătos. 

- N-ai în cap cicadele? Eu am uneori cidaele în cap. Știi cum fac insectele alea. Așa sunt gândurile. O să mă duc că a fost bine. Dar am făcut bine sau n-am făcut bine? 

- Din cauza asta eu nu dorm. Pentru că a fost noapte până la ora 3 cu gânduri de astea m-am petrecut și eu noaptea. 

- Tu faci și câte cinci spectacole pe zi. 

- Am făcut multe, da. Fac pentru că nu-mi e greu. Cred că asta e unul din norocul vieții mele. M-am nimerit pe falia bună. Și că nu a trebuit să mă chinui să-mi găsesc o meserie. Să văd ce talent am. Mă gândesc că e destul de obositor pentru cineva care nu ... Dar şi aia e experiență. Iarași azi dimineață mă gândeam. Totuși, ce noroc am găsit lucrul ăsta, că m-am potrivit cu meseria asta. Dar într-un fel, ce ghinion. Știi, fac, am făcut un spectacol la Teatrul Național, se numește O Pastilă Magică. Nici O Pastilă Magică. Și acolo joc cu persoane cu dizabilități. Chiar sunt copii în cărucioare cu rotile. Băi, sunt atâta de pozitivi. Nu-i auzi plângându-se. Pe noi ne auzi la cabină. Vai, cât de obosit sunt. Vai, cât mă doare.Vai, n-am chef. Păi ăia nu-i auzi niciodată. Și stai și te uiți... Și în timp ce joc spectacolul acolo zic, Doamne, n-am nicio problemă pe lume. Nu am nici o problemă reală. Nu am nimic. E o ipocrizie să mă plâng sau să... Doamne, da. Și cu toate astea, la două ore, m-aud spunând. Vai, ce zi grea mâine. Vai, ce nu știu ce.

- Mai ai emoții? 

- Și da, și nu. Dar nu sunt emoții de frică. Nu mai sunt emoții de frică.Înainte mi-era foarte frică. Mi-era frică de eșec. Mi-era frică că publicul nu o să mă placă. Mi-era... Multe, multe, multe frici aveam. Am avut foarte multe frici. Dar acum nu mai am frica aia. Am emoții pentru că e o responsabilitate. Și asta cu tine. Și eu am avut emoții. E un soi de responsabilitate că vrem să iasă bine. Că vrem să ne înțelegem bine. Că să ne potrivim. Sunt multe lucruri care sunt multe necunoscute. Eu nu mai vreau să dansez că eu nu sunt dansator. Eu m-am pregătit să fac actorie. Deci, de acum înainte, și-a, mințit. Am spus, îmi pare rău, doctorii nu mă mai lasă să dansez. Că am o problemă la L4, L5. Și auzisem eu că e ceea ce cred că și am. Adică, cred că am L4, L5. Toată coloana mea e vraiește, oricum că n-am avut grijă de asta. Eu n-am trăit în tinerețe ca să fiu bine la bătrânețe. N-am avut acest concept. Abia acum încep să-l am când sunt deja bătrân. 

- Văd că te duci la sală. 

- Da, mă duc la sală. Asta mă duc. Acum, da. Mă duc plângând, dar mă duc. Și am renunțat să mai dansez. Și acum, la 48 de ani, mă gândesc că, totuși, cea mai frumoasă formă ... pentru mine sunt două forme. Mă rog, muzica și dansul. Mi se par mai valabile în toate spațiile, care ajunge mai ușor la inima omului. Și muzica și emoționează mai mult. Și dansul. Adică, dacă aș fi dansator, pot să mă duc în America și să dansez. Cu limba e mai complicat, cu actoria e mai bun. Și mi-ar plăcea să fac un spectacol de dans la 50 de ani. 

- A, ce frumos! Depresia? 

- Bine. 

- Bravo.

- Sunt foarte bine. A fost, a trecut. E și normal să fie. A fost și normal după atâta ani de muncă și de efort. A venit ca o... chiar a venit ca o... o salvare la mine. 

- Da? 

- Da, pentru că mi-a și ridicat niște semne de întrebare. Am și văzut cum e să fii foarte jos. Pentru că, până atunci, am senzația că sunt jos. Nu. Se poate, cred că, și mai jos decât am fost eu. Nu doresc nimănui. Și mi-am dat seama că, de fapt, e... mă rog, depresia la bază este o lipsă de substanțe. Chiar este. Adică, nu e o glumă. Are o explicație chimică. Drept pentru care eu am avut curajul să mă duc la medic și să zic, domnul doctor, eu nu mă simt bine. Eu nu mai văd negru. Văd negru și îmi lipsește ceva. Și nu făcea față .. Întrebările, ce-ți lipsește? Ești bine? Ești sănătos? Ai toate motivele să fii fericit? Ai unde să dormi? Nu. Asta nu mai făcea. Și atunci am mers la doctor cu pastile. Și am trecut cu pastile un an jumătate, cred că am luat. 

- Ai terminat? 

- Da, de mult.

- Te-a ajutat? 

- Da, m-a scos din toată perioada aia neagră. Acum era problema asta că mă simțeam atât de bine la pastilele ălea că nu mai voiam să renunț. Și mi-a zis doctorul, mai hai să le scoatem ușor. Adică nu e... Lasă că o să fie bine și fără. Și într-adevăr a fost bine și fără. 

- E bine, e bine, e bine. Ce vicii ai? 

- Singurul viciu care mi-a mai rămas, fumatul, cu care mă lupt și sunt undeva la 5 ţigări pe zi, deci nu exagerez. În rest nu mai am niciun viciu. Viciile pe care le am nu se pot practica. Oricum. Deci nu le am, că nu le pot practica. Așa că, la revedere. Mi-a rămas un singur viciu, dar e foarte frumoasă viața fără vicii. Zău e frumoasă. Că eu am fost un om vicios, adică trebuie să recunoaștem că... 

- Ai vorbit despre alcool, despre tutun.

- Dar am și înțeles de unde vin. Că de-aia am și reușit să nu... să las totul. Că uite, ai să râzi, dar eu fac doctoratul. Eu mă amuz foarte tare. Adică am ajuns la Paris într-o cameră, am fost cazat într-o cameră care era cât o debara. Nu aveam unde să-mi pun bagajul. Nu aveam unde, efectiv, l-am pus pe pat, la capul patului pentru că nu aveam loc. Și am râs, exact cum râzi tu acum și a fost o vacanță foarte frumoasă. 

- Tu sau bagajul în cameră. Nu mergea. 

- Da, da, da, ori eu trebuia să aleg, ori eu sau bagajul. Aia e. Și mult mai, pentru că în facultate nu ți se spune lucrul ăsta, nimeni nu-ți spune asta, mult mai târziu am înțeles că acea perioadă întregă, atunci când cobori de pe scenă și revii la viața ta normală, e o perioadă foarte stranie pentru toţi și foarte ciudată. Dar cred că și pentru oameni de televiziune. 

-  Confirm!

- Când intri într-un live, când ești într-o emisiune importantă, când prinde adrenalină, exact. Și dintr-o dată unde ești acolo hhigh-ul ăla, ca și cum ai fi drogat aproape de emoțiile, de public, de cameră, de invitat, de tot ce trebuie să faci, presiune, cobori undeva unde nu te mai bagă nimeni în seama, unde nu mai ai nimic.

- Chiar dacă te baga, ai 2-3 prieteni care îți spun ce minunat ... 

- Dar tot undeva rămâi singur câteva minute. Și momentul ăla e un mare gol. Se întâmplă să fie o cădere foarte bruscă, de la cum e depresia după, am înțeles că așa e, după drog. Că așa ești o zi, așa, și după care a doua zi ești în depresie. Cred că așa e și căderea după supraexpunerea asta pe care noi o avem. Și atunci, actorii apelează la diferite adjuvante ca să treacă peste acest gol, să umple golul ăsta. Fie că e alcool, fie că sunt droguri, fie că sunt sex sau ce Dumnezeu mai fac. 

- Orice, ca să ai o trăire la fel de intensă.

- Sau să te ducă într-o lume în care să nu mai fii conștient de realitate. 

- Ai avut o răscruce în care ori o luai rău pe panta? 

- Aia a fost. Depresia și pandemia. Depresia și pandemia. Pandemia, de fapt, a fost un punct. Nouă în pandemie, ca să înțelegi, noi n-am mai avut meserie. Noi n-am avut meserie. Mi s-a luat și ne-au zis stați acasă. Bun, și atunci, că uite, orice actor care joacă mult se definește Marius Manole - actor. În momentul ăla nu mai eram decât Marius Manole. Care nu însemna mare lucru. Care nu, adică la care nu puteam să descopăr cine știe ce mari talente și veleități. În afară că știa să fac o ciorbă de perișoare. Știu să fac orice de mâncare. Nici nu mi se pare atât. Mi se pare cel mai simplu lucru de pe lume. Dar mă rog.

- Nu știu să gătesc.

- Nu cred.

- Pe cuvânt.

- Dar nu știi că nu te-ai apucat. 

- Evident că e o scuză. 

- Dacă m-aș apuca, știi. E același lucru cu... Nu pot, nu există. 

- Nu te împinge nimic spre bucătărie? 

- Nu apuc. Că m-ar împinge, știi? 

- Tu când te-ai apucat de televiziune, ai vrut să faci lucrul ăla bine. Nu? Să fii cea mai bună sau cât se poate de bună în meseria ta. Eu când m-am apucat de actorie, i-am zis, dom'le, fac cel mai bine. Vreau să fiu printre cei mai buni. Vreau să fac meseria asta cât se poate. Ei, aia nu înțeleg eu. Un politician când intră în politică, bă, nu vrea să facă cel mai bine din ce face el de pe lumea asta? Adică asta nu înțeleg eu, cum poți să iei o funcție, orice funcție, primar, prefect, orice ... Și să nu vrei ... director de casă de cultură, să ai o funcție și să nu vrei ca după tine să zică bă, ăsta a fost cel mai bun director. Bă, ăsta a fost cel mai bun primar pe care l-am avut. Ăsta a fost cel mai bun președinte. Aoleu, ca am ajuns. Așa. Cum? Cum să nu vrei asta de la tine? 

- Inspiră, expiră. 

- Apropo, ai făcut yoga vreodată? Nu, n-ai avut asta. 

- Am crezut că e mult despre respirație și știi, de fapt m-a chinuit.

- Da, da, da. Dar care sunt metodele tale înainte de a intra într-un live greu? De exemplu, ai avut live acum. 

- Mă întorc la mine și știu că vreau să fiu cea mai bună și la mine este ca un soi de transă în momentul ăla. Mă conectez cu telespectatorii pe care nu-i văd. Eu nu-i văd. Și trebuie să te uiți într-un obiectiv și tu, de fapt, îi vezi pe ei. Îi simți mai mult. Și îți dai singură imbolduri, că tu simți deja după ani de experiență, cam simți în stomac dacă faci show lung când e plictisitor.

- Ca și la teatru.

- Ok, faci ceva să-i trezești și pe ea dacă te trezești și pe tine, de fapt. Îți schimbi energia, te mai miști. 

- Adevărul că voi sunteți mult mai cunoscuți de noi decât noi actorii. Păi da, gândește că ajungem toate casele din România. (...)

- E un proiect Observator și ăsta este genericul de Observator. Și el se numește Mind the Gap cu Alessandra Stoicescu. Pentru că toți avem cumva de depășit întotdeauna pe lângă similitudinea cu Mind the Gap de la metroul londonez și e ideea asta că toți avem de sărit un ceva. Un hop, o diferență, o distanță, un moment din ăsta. Și vreau să vorbim care e al tău.

- Vedem, vedem. Suntem la stația Titan ... Aș merge și eu mai des cu metroul.

- Film sau teatru mai mult? 

- Era o perioadă în care aș fi spus teatru, numai teatru. Filmul ... Eu nu sunt ... Nu sunt bun pe film. Nu sunt cel mai bun pe film, dar înțeles că nu există că nu ești bun pe film, există că trebuie să ai un regizor bun pe film. După aceea am început să fac niște seriale și am început să mă obișnuiesc cu camera și a început să îmi placă foarte tare chestia asta. Știi cum e? Pe mine, dacă mă pui să fac ceva ce nu ține de teatru, am senzația că nu am niciun fel de presiune. Așa am senzația la film, că nu e meseria mea. Parcă zici că fac ... Și atunci nu mai am niciun fel de... E o joacă, nu știu cum.

- Pentru că repeți? Sau de ce? Adică zice, stop! Încă o dată! 

- Nu, îmi place asta. Îmi place. Începe să-mi placă.

- Teatrul este similarul live-ului din televiziunea pe care îl iubesc eu. Intru în stare și știu că nu există să mă opresc și să o iau de la capăt. Și îmi place asta mult. Sentimentul pe care îl ai în sală nu se compare cu nimic. Ești partea poveștii. Și mă bucur că te-a contrazis când ai spus, domne, voi oamenii de televiziune sunt mai cunoscuți decât oamenii de teatru. Ai văzut, ai văzut aici. Imediat au știut cine ești, au știut. 

- Eu am și noroc în viață, să știți oameni bun joc ... Și băieții ăia doi acum întâlnirea, erau plătiți. I-am rugat să vină aici de dimineață. Stăteau de la ora șapte, mă așteptau. Erau. Acum trebuie să trimit pe card și se rezolvă. Mai am doi, o să vedeți și în metrou. Dar îs plasați, acum sunt la staţia cealaltă. 

- Dacă era așa şi un nemulțumit să strige după noi, tu cum te simți? Frumos sau urât? 

- Aș folosi un cuvânt care e cel mai prost din toate. Este foarte interesant. Când nu știi ce să zici dacă e frumos sau urât ceva. Spui, este foarte interesant ...