Marin Moraru, un actor memorabil, care a fermecat România prin umor şi discreţie. “În viaţa de actor, cel mai mult înveţi stând în arlechin, dreapta, stânga scenei” (GALERIE FOTO)

“Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină”, declara cândva Marin Moraru.

• Alege ce urmează! Tu eşti liderul! Marcel Ciolacu, candidatul PSD la alegeri, faţă în faţă cu Alessandra Stoicescu de la ora 19:30, la Antena 1
• Alegeri prezidențiale 2024 LIVE TEXT. A început votul în diaspora. Primii români au votat în Noua Zeelandă

 “Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină”, declara cândva Marin Moraru.

În ultimii ani, actorul se retrăsese din viaţa publică, nemulţumit de modul în care se face acum film şi teatru. “Ce să fac? Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele. ’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt „reali”, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic ’te-n nară? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva....”, spunea actorul într-un interviu acordat Adevărul, în 2015.

Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937, în Bucureşti. Era căsătorit cu Lucia Moraru (redactor muzical la radio). Nunta a avut loc pe 29 februarie, aşa că sărbătoreau o dată la patru ani. Nu au avut copii.

A vrut să se facă inginer

Şi-a făcut debutul în rolul bătrânului Ivanovici din “Steaguri pe turnuri”, după Anton Semionovich Makarenko, când era încă elev. Avea 17 ani.

Inițial, Marin Moraru a vrut să se faca inginer ori aviator și a dat examen la Politehnică, numai că nepotrivirea “de caracter” s-a simţit foarte repede şi a hotărât să-şi încerce şansa de actor. A dat examen, nu a reuşit “din prima”, aşa că a fost admis doar ca “audient”. Se întampla prin 1957.

Intră din a doua încercare şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) “I.L.Caragiale”, clasa profesor Dina Cocea, promoţia 1961, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.

După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul Lucia S. Bulandra (1968-1971) şi la Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” (1971-1974).

A predat o perioadă în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), întorcându-se apoi la Teatrul Național “I. L. Caragiale”.

Din anul 2002 a devenit “Societar de onoare” al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Spectacole de teatru în care a avut roluri importante: "D'ale carnavalului", "Leonce si Lena", "Nepotul lui Rameau", "Capul de răţoi", "Umbra", "Troilus şi Cressida", "Ocolul pământului", "Trei gemeni veneţieni", "Tache, Ianke şi Cadar", "Egoistul", "Crimă pentru pământ".

În martie 2009, la Gala Premiilor Gopo, a primit premiul pentru întreaga carieră.

Premii

În iunie 2012, actorul a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame din Bucureşti.

În 2015 a fost distins cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

Marin Moraru, autoportret în câteva gânduri

În afară de rolurile memorabile pe care le lasă în cinematografia și teatrul române, Marin Moraru rămâne în conștiința publicului și prin interviurile acordate.

În 2013, Marin Moraru a scris o carte autobiografică, intitulată „Suntem ce sunt amintirile noastre”, apărută la editura Allfa în care și-a împărtășit gândurile și trăirile strânse într-o viață.

Iată câteva fragmente în care Marin Moraru vorbește despre el însuși sau despre lucrurile importante din viață.

Despre el însuşi: “Da, dacă greşesc, şi am capacitatea de a-mi da seama că greşesc, îmi cer iertare. În general însă noi, oamenii, acceptăm foarte greu că greşim. Considerăm că avem mereu dreptate. Desigur, ca oricare din noi, mai am şi calităţi. Sunt bun, blând, îngăduitor cât se poate, sunt asiduu cercetător şi mereu uimit pe lumea asta. Îmi place nespus de mult să citesc. Îmi place să ascult poveşti, îmi place să spun poveşti, îmi iubesc meseria şi cred că alta nu mi-aş fi ales, deşi cine ştie? Cred că dacă aş fi ales orice ală meserie, de strungar, de exemplu, aş fi făcut nişte piese care ar fi bucurat lumea”. (biografie)

“Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Cred că este în mine. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Eu sunt un melc cu biserica-n spate” (interviu Gândul, 2010)

Despre actorie: “Meseria aceasta se fură. Şi furi cât poţi, cum poţi şi de la cine poţi. Şi de la cei buni, şi de la cei slabi. (...) În viaţa de actor, cel mai mult înveţi stând în arlechin, dreapta, stânga scenei, locul pe unde se intră în scenă. Acolo vezi şi stângăciile, vezi şi când actorul are aură. Ce înseamnă aură? Când nu mai ştii de tine, nu mai ştii cât timp a trecut, nici măcar nu mai ştii ce ai făcut exact în tot timpul ăsta” (biografie).

Despre public: “Publicul este un organism indescriptibil care respiră odată cu tine. Tu îl faci să tragă aer în piept, să râdă, să plângă, să foşgăie sau să tacă. Dar eu nu îi dau identitate când sunt pe scenă” (biografie).

Despre România: “Nu ştiu ce se întâmplă, eu cred că locul de naştere lasă nişte amprente, nişte linii magnetice în noi. Unii dintre noi rămân legaţi, alţii se rup cu mare greutate, însă şi cu boli ireversibile. M-am uitat în panoplia oamenilor care au depăşit graniţele, toţi sunt atinşi. Sunt nişte linii magnetice cu care ne naştem şi trebuie să revii să te încarci. Acasă e cel mai bine, în căminul meu. Oriunde te-ai duce, oricât de bine ai fi primit, tot străin eşti, nu simţi cotul celui de alături" (interviu în Adevărul, 2011).