Editorial Ana Zenovie. Piața neagră a nou-născuților și tăcerea statului
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Am văzut multe pe teren. Dar să ajungi să negociezi prețul unui nounăscut pe Facebook, printre reclame la diverse nimicuri, e imposibil de uitat.
Cât costă un copil? Depinde pe cine întrebi: câteva chirii, un bilet de avion, 2.000 de lei, 3.000 de lei, 10.000 de euro. Am vorbit cu femei care își vând copiii cu aceeași detașare cu care alții își vând telefoanele vechi.
După săptămâni de discuții, concluzia e revoltător de simplă: e o piață care funcționează nu pentru că românii ar fi mai monstruoși decât alții, ci pentru că statul a lăsat, ani la rând, toate portițele deschise și a stins lumina în urmă. Avem instituții care dorm buștean și se trezesc doar atunci când sună telefonul după ce CINEVA a văzut ancheta la televizor.
Statul a aflat de dezastru din aceeași sursă din care afli și tu, pe canapea, seara. De la noi! Ironia amară e că noi anunțaserăm autoritățile de trei săptămâni și ne-au ignorat. Cum să ne mai mire că România este, de ani buni, unul dintre principalii furnizori de persoane traficate din Uniunea Europeană. Aproape jumătate dintre victimele traficului de persoane din România sunt copii. Jumătate. În Uniunea Europeană, media e pe la un sfert. Noi am dublat-o.
Nouă din zece copii traficați nu sunt duși nicăieri în afara țării. Sunt vânduți, mutați și exploatați aici, între noi, dintr-un oraș în altul, sub ochii unor instituții care ar trebui să-i vadă și nu-i văd. Traficul de copii începe cu un mesaj pe telefon, o conversație online, o promisiune de muncă sau de dragoste. Recrutorul e, de multe ori, cineva din cercul copilului.
Datele oficiale arată că un procent important dintre copiii traficați provin direct din sistemul de protecție. Aparatul de mii de angajați, plătiți din banii noștri tocmai ca să împiedice abuzurile. Tot statului îi trebuie cel puțin doi ani ca să dea un copil unei familii care îl vrea. Nu e de mirare că mii de copii rămân, an de an, într-o sală de așteptare fără ieșire. Pieței negre îi trebuie treizeci de secunde ca să vândă un bebeluș unei familii care plătește. Am demonstrat-o noi! Nou-născutul din ancheta noastră a primit un nume abia după ce a devenit știre. Până atunci fusese tratat de propria mamă ca o marfă cu preț.
Am închis, momentan, ancheta. Asta face un reporter: termină de filmat și pleacă. Dar copilul rămâne. I-au pus un ordin de protecție care ține 5 zile. Cinci. Ce se întâmplă în ziua a șasea? Rămâne să vedem dacă are cineva, undeva, în tot aparatul ăsta greoi și adormit, puterea și decența să nu-l uite. Data viitoare când mai auziți pe cineva vorbind despre viitorul României, întrebați-l la ce preț se vinde. S-ar putea să fiți surprinși cât de ieftin a ajuns.
