ORAȘUL DE SUB NOI! Există viaţă şi după bezna din canal

Pe ei, strada nu i-a înfrânt! Există oameni care în canale, în oraşul de sub noi, au reuşit să-şi facă o viaţă aproape normală. Au fost abandonaţi de familiile lor, dar au ţinut cu tot dinadinsul să-şi facă o familie nouă

• Alege ce urmează! Tu eşti liderul! Marcel Ciolacu, candidatul PSD la alegeri, faţă în faţă cu Alessandra Stoicescu de la ora 19:30, la Antena 1
• Alegeri prezidențiale 2024 LIVE TEXT. A început votul în diaspora. Primii români au votat în Noua Zeelandă

E beznă în canal. Iar întunericul pătrunde repede şi în firea celor care trăiesc în subteran. E un loc al supravieţuirii şi al rezistenţei. O altfel de cutie a Pandorei al cărei capac ruginit şi greu nu trebuie ridicat.

Liviu avea doar câteva luni când părinţii lui l-au părăsit într-un orfelinat. A fost prima casă, iar supraveghetorii i-au fost mamă şi tată. Pe hârtie. În suflet nu i-au intrat niciodată. “Eu mă uitam la alţii care aveau părinţi şi veneau părinţii lor şi îi luau acasă. Şi stăteam şi plângeam şi mă gândeam mereu la ei, unde sunt. Aveam oameni care să se îngrijească de noi dar nu prea ne băgau în seamă. Directoarea ne gonea la dirigintă, diriginta ne gonea la directoare. Puteam să murim acolo, puteam orice. nu ne băga nimeni în seamă”, a povestit Liviu.

Erau aproape 400 de suflete în orfelinatul lui Liviu. Şi multă nepăsare. Fără părinţi, fără prieteni, fără îndrumători, între pereţii căminului se dezlănţuia iadul. La 12 ani, a evadat pentru prima oară. A rezistat două săptămâni pe stradă. S-a întors în orfelinat, dar a continuat să fugă pe stradă. Cu timpul s-a învăţat. Trebuia. La 18 ani, s-a trezit din nou singur, faţă în faţă cu o lume aprigă.

Liviu a avut mai puţin decât nimic. Strada i-a pus piedică, dar nu l-a îngenuncheat şi a luptat să îşi facă o familie. A reuşit. Dar strada nu dă nimic pe datorie… Și-a pierdut întreaga familie şi îi este frică să mai încerce. Se amăgeşte acum cu doi copii pe care i-a luat în grijă de pe stradă.

Viaţa pe stradă înseamnă suferinţă. Şi tăcere. Se târăsc, se chinuie, se ridică şi merg mai departe. Nu au prieteni şi nici familie. Durerea şi-o poartă în suflet, nespusă, neîmpărtăşită. Dar îşi doresc. Tânjesc după ceva ce au avut odată sau, poate, niciodată.

La doi paşi de canalul în care stă Liviu, Eliza şi-a făcut un rost la suprafaţă. A fost mereu o femeie descurcăreaţă şi ambiţioasă. Singurul lucru bun cu care a ieşit din canal a fost soţul ei. Împreună şi-au făcut o familie. A fost mai greu să îşi găsească o casă. “Stăteam şi la cămin şi în canale, când voiau ăia de la cămin, ne dădeau afară. Am stat chiar şi cu Mihăiţă! L-am născut, după ce l-am născut, tot pe stradă am ajuns”, a mărturisit femeia.

Mereu în derivă, mereu pregătiţi s-o ia de la început. Dar mereu împreună. Eliza îşi iubeşte soţul, dar cel mai mult îşi iubeşte copiii. Acum are patru şi este mândră de familia ei. A spus adio vieţii din canal dar nu şi străzii. În locul unui capac de fier, acum stă sub acoperişul unei barăci.

Încearcă să ascundă cât se poate modul lor de viaţă, dar uneori eforturile sunt în zadar. Au trăit în stradă şi-n canal. Au găsit lumina şi salvarea în şcoală. Au ajuns oameni mari şi deştepţi.

Mâine, la Observator, vedeţi povestea incredibilă a unor tineri care s-au întors în oraşul de sub noi.