Asistentă din Alba Iulia, mesaj emoționant după o lună de luptă cu pandemia: "Mi-e atât de dor de normalitate"

Cadrele medicale sunt în fiecare zi în prima linie a luptei cu pandemia. Asistenta șefă de la Spitalul de Boli Infecțioase Alba Iulia, Marcela Vîlcan, a oferit mărturie emoţionantă, după o aproape o lună de când prima pacientă confirmată cu noul coronavirus a intrat în spital.

• ANIMAŢIE. Imagini apocaliptice chiar în ziua de Paşte: Natura s-a dezlănţuit cu furie şi a măturat totul în cale în mai multe localităţi din ţară

• Marcela Vîlcan: Pacieții ne recunosc după voce.
• Asistena din Alba tânjește după normalitate

Cadrele medicale sunt în fiecare zi în prima linie a luptei cu pandemia. Asistenta șefă de la Spitalul de Boli Infecțioase Alba Iulia, Marcela Vîlcan, a oferit mărturie emoţionantă, după o aproape o lună de când prima pacientă confirmată cu noul coronavirus a intrat în spital.

Marcela spune că unii dintre pacienți au ajuns să cunoască personalul medical după voce.

Tânăra mărturisește, în jurnalul său de front, că privirea nu crede că poate fi zărită de pacienți, însă aceștia pot auzi glasul cadrelor medicale și le pot simți mângâierea.

Asistenta din Alba crede că, în această situație, vocea este atuul cadrelor medicale, alături de mâinile care, îmbrăcate cu trei perechi de mănuși, pot aduce o mângâiere pacienților. 

Redăm mai jos, integral, mesajul emoționant postat de Marcela Vîlcan, pe Facebook:

"JURNAL COVID-19 - Dor de normalitate

Se împlinește curând o lună de când prima pacientă confirmată cu infecție cu coronavirus, Doamna G, ne-a trecut pragul. Știu că ea este bine și aștept să vină ziua în care să se reîntoarcă la noi, în vizită de data aceasta , așa cum ne-a promis, doar pentru a ne putea cunoaște pe noi, toate.

De atunci, mulți alții ne-au cunoscut ca fiind acei oameni care arată toți la fel : oamenii fără fizionomie, îmbrăcați în alb, galben, gri sau ce culoare mai au costumele salvatoare, pe care le iubim și le urâm în același timp.

Am fost surprinsă astăzi când, intrând într-unul dintre saloane, unul dintre pacienți, am să-l numesc Domnul iubitor de literatură, m-a întrebat :"Doamna Marcela, nu?"

Pe moment, uitând de situația în care ne aflăm, mi s-a părut ciudată întrebarea. Eu îl cunosc pe Domnul iubitor de literatură. El, cum de nu mă recunoaște? În mod normal, în "viața de dinaintea pandemiei", lumea ne cunoștea. Nu trebuia să se întrebe oare cine este astăzi sub acel costum, mască, ochelari. "Cine mă îngrijește astăzi?"

Însă, vremurile sunt altfel, totul s-a schimbat (și nu neapărat în bine). Nimic nu mai este la fel și nostalgia ne cuprinde vrând, nevrând.

Îmi este atât de dor de normalitate!

I-am răspuns :"Da!"

"Am știut, mi-a spus. V-am recunoscut după voce!"

Atunci am realizat că iată, lumea ne poate recunoaște după voce. Vocea nu poate fi "îmbrăcată". Ea rămâne aceeași, caldă și plăcută (vreau să cred eu), încurajatoare și poate să aducă speranță în inimile pacienților. Vocea este atuul nostru, alături de mâinile care, așa cum sunt ele, îmbrăcate cu 3 perechi de mănuși, pot aduce o mângâiere... Mănușa nu împiedică gestul și nici simțul.

Privirea nu cred că poate fi zărită de pacienți, însă aceștia ne pot auzi glasul și ne pot simți mângâierea.