"Viaţa mea era mizerabilă înainte să aflu că am cancer, la 23 de ani. Acum am un scop". Povestea unei fete plimbată între doctori, pentru că părea prea tânără să aibă cancer

Kris Hallenga avea doar 23 de ani când a aflat că are cancer la sân în stagiul 4. Dar boala i-a dat un nou scop în viaţă, tânăra fiind acum fondatoarea unei acţiuni caritabile.

• Tânăr răpit cu duba din parcarea unui bloc din Bucureşti. DETALII la Observator 17:00, la Antena 1
• Craterul din Slănic are 15 m adâncime, cât un bloc de cinci etaje. Groapa ar fi trebuit să fie astupată azi-noapte, dar nici urmă de muncitori

"Eram mizerabilă înainte să fiu diagnosticată cu cancer. Aveam 23 de ani, treceam printr-o despărţire urâtă şi simţeam că viaţa nu are sens. Nu puteam să definesc cine sunt sau ce vreau să fac. Sună extrem, dar abia când a venit cancerul am simţit că am un scop în viaţă.

Acum, pe hârtie, sunt terminată. Am 35 de ani şi sunt invadată de cancer. Este în ficatul meu, în pelvis, coapse, creier. Dar în mare parte nu mă afectează şi chiar zilele trecute doctorul mi-a amintit să privesc imaginea de ansamblu.

Pot să merg, în general mă simt bine şi intestinele lucrează. Dincolo de ce pot vedea pe ecranul unui computer - toate acele bucăţi ale bolii -  mă simt destul de bine. 

Am scris o carte, am obţinut lucruri incredibile cu CoppaFeel!, organizaţia caritabilă pe care am fondat-o pentru a face cunoscute pericolele cancerului, şi am schimbat viaţa câtorva persoane. Înseamnă şi asta ceva, nu? Şi nu aş fi făcut toate lucrurile astea dacă nu aveam cancer.

Cum a descoperit Kris Hallenga că are cancer

Prima oară am observat un nodul pe sâni când aveam 22 de ani, dar nu ştiam de cât timp era acolo. Niciodată nu îmi făcusem un control, dar nici nu îi atingeam vreodată. Nodulul a devenit tare, aşa că după ce am vorbit cu mama şi cu sora mea geamănă, Maren, am decis să mă duc la doctor. Eram sigură că e o schimbare hormonală, iar doctorul a fost de acord. 

Gradual, durerea s-a înrăutăţit, în special noaptea, când dormeam pe burtă. Când am revenit acasă de Crăciun, după ce m-am întors din Beijing unde lucram, aveam 23 de ani şi am decis să consult alt doctor. 

În principal respingeam simptomele, pentru că asta facem noi deobicei. Iar doctorul nu a insistat nici el. M-am întors acasă şi mama m-a trimis la doctorul iniţial, care a crezut că sunt unul din clienţii ăia nemulţumiţi cu răspunsul primit, aşa că mi-a făcut o trimitere la o clinică specializată.

Consultantul de acolo a spus de asemenea că sunt tânără şi că o să fiu bine, dar că vor face nişte teste de rutină pentru a elimina probabilitatea unui chist. 

Au urmat trei săptămâni agonizante. Deja îmi curgea un lichid cu sânge prin sfârcul drept, iar într-o seară m-am murdărit pe tot tricoul. M-am întors la consultant, i-am spus de simptomele înrăutăţite şi m-a programat pentru o mamografie şi o biopsie. 

Am aşteptat o săptămână rezultatele şi în tot acest timp nu mi-am imaginat niciodată că aveam cancer. Nimeni nu a menţionat vreodată asta, nici măcar mama mea. Când am aflat că am cancer în stadiul 4 credeam că nu e adevărat. Nu înţelegeam cum e posibil, după ce mi se spusese până atunci. 

Doctorii păreau şi ei şocaţi de rezultat, ceea ce e ciudat, pentru că ei sunt experţi şi ştiau că se poate întâmpla la orice vârstă. 

Viaţa după ce afli că ai cancer

În noaptea aia am dormit ghemuită şi am plâns tot timpul, cu mama lângă mine. Dar pe timpul zilei aveam nevoie de activitate care s mă distragă. Am aflat că orice faci după ce primeşti o astfel de veste nu mai poate fi considerat egoism. Unii vor să se închidă în ei, alţii vor să fie ocupaţi. Toţi sunt ok. Dar eu aveam nevoie de acţiune. Aveam nevoie să mă asigură nu mai păţeşte nimeni aşa ceva. La două luni după ce am început chimioterapia şi a început să îmi cadă părul, am început să fac planuri pentru un eveniment de conştientizare. 

CoppaFeel! a început ca o campanie, dar acum este a treia cea mai recunoscută organizaţia caritabilă din Marea Britanie. Avem trei misiuni: să determinăm tinerele să îşi facă controale la sâni regulat, să le familiarizăm cu simptomele de cancer la sân şi să le încurajăm atunci când au nevoie de ajutor medical. 

Cumva asta a fost egoism. Pentru ceilalţi pare că încerc să salvez vieţi. Însă în final eu vreau doar să resping ceea ce mi se întâmplă mie".