Bordelurile interbelice din Capitală: Crucea de Piatră, Cartierul Roșu al Bucureștiului

Puţine erau locurile în care nu se practica cea mai veche meserie din lume. Casele cu felinarul roşu atârnat deasupra uşii existau în toate cartierele: de la mahalale şi până în zonele în care locuiau burghezii. Cu toate acestea, o singură zonă a rămas în istorie: Crucea de Piatră.

Astăzi, este una dintre cele mai aglomerate interescţii ale Capitalei. Un loc prin care, zilnic, mii de oameni roiesc într-un uriaş furnicar urban. Unii vin, alţii pleacă. Unde, ştiu doar ei. Acum 90 de ani, aceste părţi ale Bucureştiului erau la fel, dacă nu mult mai aglomerate. Atunci, destinaţia era una singură: Crucea de Piatră. Un cartier în buricul oraşului care, la începutul secolului trecut devenise un adevărat Cartier Roşu al Bucureştilor. Şi totul era legal.

Despre Crucea de Piatră s-au scris sute de file. S-au născut zeci de poveşti şi legende. Practic, a devenit un simbol al vremurilor în care prostituţia era o meserie la fel de normală ca cea de vânzător. Numele se trage de la o cruce de piatră rămasă de pe vremea fanarioţilor.

”Aveam un coleg de-al meu, Papahagi, care avea o locuință chiar la colțul străzii Crucea de Piatra și mă duceam la el și vedeam aspectul acestor case. Mici, cu mici curti, fără eleganță foarte mare sau în care intrau și ieșeau oameni. Nu era un spectacol interesant. Nu era un cartier de lux, era un cartier mai periferic”, povestește Constantin Bălăceanu Stolnici.

Era destinaţia preferată a muncitorilor, a studenţilor, a bandelor de gangsteri, a peştilor şi a cartoforilor. În acei ani, Capitala număra puţin peste jumătate de milion de locuitori și aproximativ 6.000 de prostituate înregistrate oficial. Multe dintre ele lucrau în cele 20 de case de toleranţă din Crucea de Piatră.

”Aveau o cărțulie. Aveau un document pe care îl foloseau ei și proprietarii de bordel, proprietarele, pentru că erau, de obicei, proprietare de bordel. Nu erau bărbați. Cu toată legalizarea, era o profesiune marginalizată, prost văzută din punct de vedere moral și obligată să se mențină într-o discreție cât mai mare posibil”, mai spune istoricul.

Nu era şi cazul Crucii de Piatră. Acolo, la fiecare casă era atârnat un felinar roşu. În spatele faţadelor modeste şi al draperiilor mate, lucrau femei pentru toate gusturile şi buzunarele. Chiar dacă astăzi tindem să credem că prostituatele fac parte din cea mai de jos pătură socială, în acele vremuri lucrurile nu erau chiar atât de simple. Da, era un subiect tabu. Pentru că nu doar fetele sărace se vindeau pe bani.

Unele prostituate erau atât de celebre, încât aveau şi câte 10 clienţi pe zi. Chiar şi 20 în zilele de salariu. Însă chiar dacă întregul cartier devenise un fief al borfaşilor, poliţia închidea ochii. Vardiştii vegheau ca nu cumva cineva să fie rănit şi atât.

”Mai era o protecție și din punctul de vedere al diferitelor infracțiuni. Pentru că erau sub control, nu riscai să-ți fure banii, nu riscai să-ți creeze diferite dificultaăți sau să vând pontul. La fel făceau şi medicii, care se asigurau că fetele nu sunt bolnave. Era o problemă medicală și aici avea grija. Serviciul santiar avea grijă să protejeze populația pentru că un om bolnav nu-l deranjeaza pe politician că e bolnav, îl deranjează că-l costă de la buget”, mai spune Constantin Bălăceanu Stolnici.

Fetele mergeau la control şi, în fiecare lună, vardiştii şi medicii primeau cotă parte din afacere. Nu era deloc o sumă de neglijat. O cocotă putea câştiga şi 7.000 de lei pe lună. Ca să înţelegeţi ce înseamnă acest lucru, în acele vremuri, un muncitor nu aveau o leafă mai mare de 1.500 de lei.

Prostituţia legală a dat şansa de a câştiga bani nu doar celor cu moravuri uşoare. Pe lângă prostituate, reţeaua era completată de proxenet, de matroană şi de portar. Un fel de Cerber aşezat la intrare. Era cel care decidea cine intră şi cine rămâne. cu buza umflată. Pe lângă ei, erau contabilii săraci, care-şi rotunjeau veniturile chiar în bordel.

Epoca de aur a prostituţiei a luat sfârşit atunci când România făcea cunoştiinţă cu o altă Epocă de Aur. Cea a comunismului. Pe 20 august 1949, de ziua tovarăşului Iosif Stalin, autorităţile comuniste promulgau decretul 381, cel care scotea prostituţia în afara legii.

Însă nici comuniştii şi nici morala proletară nu au reuşit să facă să dispară cea mai veche meserie din lume.