Viaţa Regelui Mihai, o poveste despre durere, speranţă şi iertare

Mihai I s-a născut să poarte Coroana, dar istoria i-a refuzat domnia, de două ori. Suveranul a rămas al României, chiar dacă a fost alungat dintre supuşii lui. A trecut peste toate încercările destinului, sub imperiul unui singur gând: că se va întoarce acasă. Pentru oamenii care l-au primit în urale şi aplauze, va rămâne, mult timp de-acum înainte, un simbol şi un exemplu. 

Anii trec, iar Regele Carol Al Doilea abdică în 1940. Pentru a doua oară, Mihai, acum în vârstă de 19 ani, primeşte ţara moştenire. De data asta, o Românie sfâşiată de războiul ce cuprinsese lumea. 

La 23 august 1944, Regele Mihai a luat decizia istorică ce a scurtat războiul: i-a întors spatele lui Hitler. Cu armele întoarse, România se vede însă în faţa unei noi ameninţări: comunismul. Pe măsură ce harta Europei se înroşeşte, suveranul devine tot mai singur. Iar la sfârşitul anului 1947, la Palatul Elisabeta, primul-ministru Petru Groza şi Gheorghe Gheorgiu Dej îl încolţesc pe Rege şi îl obligă să abdice. "Mi-au atras atenţia destul de ferm că, dacă nu se face asta, dacă în jumătate de oră nu pleacă cu documentul semnat, vor fi obligaţi să lichideze 1.000 de studenţi care erau deja închişi." 

Şi numai patru zile mai târziu, avea să înceapă cea mai tristă călătorie din viaţa regelui şi cel mai greu drum din istoria României. Din gara din Sinaia, Regele Mihai şi Regina Mamă au plecat în exil, cu numai câteva valize, în care ascunseseră o comoară de preţ: câţiva pumni de pământ românesc, care să le aline dorul departe de ţara lor. Principesa Margareta, născută în Elveţia, îşi aminteşte că tatăl ei n-a putut zâmbi mulţi ani după despărţirea de România: "A fost dificil pentru el. Era trist. Şi n-a vorbit foarte mult. Asta a durat zece ani." 

I-au readus zâmbetul cele cinci fiice şi marea lui dragoste, frumoasa şi nobila Regină Ana. Cea care i-a jurat credinţă şi a împărţit cu el umilinţa exilului. 

Împreună, au dus o viaţă simplă în Elveţia, la Lausanne şi apoi în Versoix. Jumătate de veac, au fost doi regi fără ţară. Ca să supravieţuiască, au deschis o fermă de păsări în Anglia şi un atelier de tâmplărie, iar regele Mihai a pilotat avioane. Şi-au crescut fiicele modest şi demn. Le-au insuflat dragostea pentru România şi speranţa că într-o zi se vor întoarce acasă. 

Şi s-au întors. Dar primirea a fost amară. În 1990, ajunsă într-o Românie abia ieşită din comunism, familia regală a fost oprită de Poliţie şi întoarsă din drumul spre Curtea de Argeş. O umilinţă dureroasă, care a prelungit cu încă doi ani exilul. Abia în 1992, în ziua de Paşte, Regele şi-a reîntâlnit, în sfârşit, poporul. Într-o demonstraţie incredibilă şi emoţionantă de iubire. 

N-a primit aprobare să urce în balconul Palatului Elisabeta. Le-a vorbit sutelor de mii de români din balconul unui hotel din centrul Capitalei. Cu vocea tremurând de emoţii:"Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima!"

Explozia copleşitoare de entuziasm a speriat atunci puterea de la Bucureşti. Până la sfârşitul mandatului lui Ion Iliescu, Regele Mihai nu a mai fost primit în România. Abia în 1997, a reprimit cetăţenia română. Iar în 2011, a susţinut un discurs istoric: "Sunt mai bine de 60 de ani, de când m-am adresat ultima oară naţiunii române, de la tribuna Parlamentului."

Şi de atunci, Regele Mihai I a intrat din nou în viaţa şi în conştiinţa românilor, de data aceasta pentru totdeauna. 

Astăzi, România se desparte de ultimul ei rege şi de o istorie pe care o putem ierta, dar pe care suntem datori să n-o uităm niciodată: "Iertarea nu înseamnă uitare! Poţi să ierţi, dar nu poţi să uiţi, că dacă uiţi ce s-a întâmplat, nu mai îndepţi niciodată." 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰