Interviu cu initiatoarea campaniei "Generatia Pierdută”. Mihaela Biliovschi: Totul a început cu un link TULBURĂTOR

Corespondentul Observator din America, Mihaela Biliovschi este cea care a iniţiat campania “Generaţia Pierdută”. Ea povesteşte lucruri SFÂŞIETOARE despre copiii pierduţi de România pe care i-a întâlnit.

I-a găsit pe internet. Cereau disperaţi informaţii despre ţara care i-a pierdut şi despre părinţii care i-au vândut. Mihaela îşi aduce aminte ziua în care a primit un link tulburător.

- Mihaela, tu eşti omul de la care a pornit ideea campaniei Observatorului - Generaţia pierdută. De unde a pornit această idee?

- De la un link. Colegul meu de la Externe, Cristian Toteștean, mi-a trimis un link în urmă cu câteva luni. L-am deschis, și acolo am văzut zeci și zeci de anunțuri făcute de copiii adoptați din România, prin care încercau să-și găsească părinții. Erau ceva de genul : ”Salut, mă numesc Laura Mace, numele meu în România era Loredana Stoica … mama mea se numește Daniela Stoica și am fost adoptată în anul 1991. Îmi doresc tare mult să aflu dacă mama mea mai este în viață.” E un exemplu. Am rămas înțepenită pe scaun. Pentru că văzusem pentru prima dată cuvinte, anunțuri scrise de niște copii pe care i-am crezut pierduți. Cine se aștepta că acești copii, dați spre adoție în anii de Vest Sălbatic ai României, vor avea într-o bună zi o voce. Așa a început. I-am contactat pe câțiva dintre ei și, împreună cu echipa din București ne-am oferit să-i ajutăm să-și regăsească părinții naturali. Nimeni nu avea idee cât de mult efort va fi depus pentru această campanie. Un om sănătos la cap nu s-ar apuca de așa ceva. Îți trebuie o doză de curaj nebun ca să începi un asemenea proiect, o grămadă de bani și o mare echipă de profesioniști. Un efort aproape dispărut din mass media de astăzi.

- Ştiu că ai străbătut 7.000 de kilometri şi  zece state din  America  pentru a sta de vorbă cu  14 tineri  adoptaţi din orfelinatele din  România în primii lor ani  de copilărie de cetăţeni  americani. Cum ai fost primită de ei?

Cu mult interes. M-au așteptat cu ușile și brațele deschise, și cu multă curiozitate. Vedeau în mine o persoană care venea direct din țara din care ei au fost dați. M-au întrebat o grămadă de lucruri despre Ceaușescu, despre practicile lui despre care au auzit, despre Dracula, despre cum sunt oamenii, cum se trăiește acolo. Și m-au întrebat, aproape toți, de ce au fost orfanii tratați atât de inuman în România. Au putut înțelege că țara era săracă, nu era de mâncare, dar sărăcia nu scuză brutalitatea cu care au fost tratați copiii. Toți se consideră norocoși că au fost adoptați și au scăpat din infern. Dar, totuși, indiferent de cât de bine s-au acomodat în noile familii adoptive, au crescut toată viața lor cu un regret. O dorință de a cunoaște dacă mai au frați, dacă părinții naturali mai trăiesc. Iar cea mai cruntă întrebare, care m-a dărâmat de fiecare dată când am auzit-o, era adresată mamei lor. Și e asta : De ce, dintre toți frații, i-au ales tocmai pe ei să-i dea ? ”Why me ?” cum întreabă Laura Mace. ”How could you do it ?” cum întreabă Alex Magaard pe care îl veți vedea astăzi la Observator.

Părinții lor m-au primit cu entuziasm. Să știți că nu toți părinții adoptivi îi susțin pe acești copii în căutarea familiilor din România. Mulți se tem. Se tem că poate copiii vor pleca definitiv în România. Sau se tem că vor afla lucruri care îi vor demoraliza despre familia naturală. Alex Magaard, de exemplu, a aflat că a fost vândut, a aflat că părinții lui erau cerșetori în Franța și a aflat că frații lui sunt pușcăriași. Katie Ecker a aflat că o soră de-a ei a murit de leucemie, că mama ei trăiește pe străzi și că are un frate bolnav de SIDA în pușcărie. Ryan Stejărel a aflat că mama lui e dispărută din 2004 și că era internată la Socola. Și e normal, părinții adoptivi anticipează aceste vești negative și încearcă să-i protejeze. Dar nu vor putea să-i țină departe de adevăr pentru mult timp. Vă spun, ei vor să știe care le este trecutul, de unde vin, ca să poată să meargă mai departe în viață. Sunt într-un impas. Alex Magaard m-a surprins enorm. Pentru că, și după ce i-am spus adevărul verde în față, despre părinți și frați, el e în al nouălea cer pentru că i-a regăsit. Își face bagajele să meargă în vizită în România să-și îmbrățișeze mama care l-a vândut pe 1000 de dolari. Vrea să o îmbrățișeze cu atât mai mult cu cât realizează că adopția, vânzarea, i-a salvat viața.

Pentru mine asta este o dilemă. Pentru că, într-un fel, cazul lui Alex se apropie de trafic uman. În același timp, nu pot să nu văd clar ca bunăziua că el chiar a fost salvat din nenorocirea familiei din România. E greu de discutat.

- Din discuţiile cu acestia, doresc să se  întoarcă în România şi să reia legatura cu familiile  care i-au abandonat? Sau dimpotrivă,  le este ruşine că sunt români?

- Rușine de România nu le va fi niciodată. Fără să știe, România le-a ținut loc de mamă naturală. Le-a fost stâlpul de sprijin, a fost singurul lucru de care s-a legat identitatea lor. Când erau întrebați de ce au tenul închis la culoare, când copiii râdeau de ei că sunt diferiți, că au dinți strâmbi, sau că sunt păroși, că nu vorbesc bine engleză sau că sunt adoptați penrtu că ”părinții lor nu i-au iubit”, România era singurul refugiu. Culorile țării noastre sunt culorile maternale pentru ei. E greu de înțeles pentru omul simplu prin ce criză de identitate au trecut, și încă mai trec acești copii. De aceea, când m-au întâlnit, s-au atașat de mine instantaneu. Am devenit confidantul lor, și persoana în care și-au pus toate speranțele. Aveau nevoie să spună povestea lor cuiva. Să se descarce. Părinții adoptivi îi înțeleg, se simt cumva vinovați, dar îi susțin în cautarea identității. Cu lacrimi în ochi mi-au spus părinții lui Stejărel, părinții lui Alex Magaard, părinții Joanei Garofița, că în locul copiilor lor și ei și-ar dori același lucru. Că e crunt să crești fără să cunoști persoana care ți-a dat viață.

Și da, doresc să se întoarcă în România. Nu pentru totdeauna, pentru că nu sunt nebuni la cap. Dar pentru câteva săptămâni. Să vadă cu ochii lor, să înțeleagă stilul de viață, cultura, muzica. Tom Trippel și Rob Brekke deja plănuiesc ce cântece vor cânta împreună cu tatăl lor natural. Aș scrie cărți, aș face filme cu fiecare din acești copii pentru că sunt povești care nu s-au spus niciodată și care trebuiesc știute și memorate pe dinafară.

- Un moment foarte impresionant al campaniei "Generaţia pierdută" a fost acela în care cei trei fraţi Alex,  Tommy şi Rob, născuţi în România, dar separaţi de communism şi  adoptaţi în America,  s-au regăsit după mulţi ani în care  nici nu ştiau  unul de existenţa  celuilalt. Cum a decurs reîntâlnirea lor?

- Da. Alex Trippel și Tommy Trippel sunt frați prin adopție. Au fost adoptați de familia Trippel din Indiana. Rob Brekke este frate de sânge cu Tommy Trippel. Rob a fost adoptat de familia Brekke din Minnesota. Rob și Tom, cei doi frați de sânge, nu știau de existența celuilalt. Vreme de 17-18 ani au locuit în state vecine și nu știau unul de altul. S-au cunoscut tot așa, când Nancy Brekke, mama lui Rob, a angajat un detectiv privat în România –adică un fost intermediar de adopții, devenit ”căutător ” de familii naturale pe bani. Acest domn cu soția lui au găsit familia naturală a lui Rob în Dolhasca, județul Suceava. Pe o fotografie au văzut un număr de telefon de Statele Unite. Era numărul lăsat în urmă de Kelly Trippel, mama lui Tom, pentru familia din România. Nancy Brekke a fost curioasă și a sunat acel număr de telefon. Așa a dat peste Kelly Trippel și i-a spus că e posibil să fi adoptat frați din România. A fost un șoc pentru ambele familii. Un an mai târziu frații s-au întâlnit față în față. I-ați văzut, sunt identici. Iar la comportament sunt tot identici. Mi-au spus că au început să vorbească despre lucrurile pe care le apreciază în viață, preferă același timp de mâncare, preferă aceleași culori, ambilor le displac clătitele americane și maioneza, se îmbracă în același stil, apreciază aceeași muzică. Asta, în condițiile în care au trăit separați unul de altul. Acum ei locuiesc împreună, în Minnesota. Pentru că, de când s-au regăsit, nu mai pot trăi separați. Sângele.

- Care au fost reacţiile  tinerilor din "Generatia pierduta"  după ce au vizionat primele episoade ale campaniei? S-a schimbat ceva din atitudinea lor acum?

- Eu am avut emoții cu privire la reacția lor. I-am ajutat să își găsească familiile și le-am spus că vom documenta acest efort. Ei bine, ”documentat” înseamnă că afli și alte lucruri mai puțin plăcute. Unul dintre acestea e faptul că mulți dintre copii chiar au fost tranzacționați. Pe blugi, pe bani, pe haine și pe mâncare. Pentru că asta era practica generală în România. Ei bine, cel puțin până acum, reacțiile lor au fost impresionante. Îmi trimit aproape zilnic mesaje în care îmi mulțumesc. Mie, echipei Observator, tuturor care au lucrat la campanie. Cred că pentru ei este o ușurare să vadă că povestea lor este spusă. Este știută. Și, poate, înțeleasă. Sunt copleșiți să vadă condițiile în care locuiesc și astăzi familiile lor. Sărăcia, mizeria, lipsa de educație, lipsa de transport. Mă întreabă cum reacționează românii la poveștile lor. Vor mai mult. În aceste materiale ei își văd și aud părinții naturali pentru prima dată. Se bucură că România le dă atenția cuvenită, în sfârșit. Se simt din nou parte din țara noastră, acceptați. Așteaptă în fiecare săptămână zilele de luni și joi și urmăresc fiecare poveste cu sufletul la gură. Vor să afle prin ce au trecut alți copii adoptați. Nu se mi simt singuri în suferința lor.  

- Reportajele campaniei "Generaţia pierdută" emoţionează până la lacrimi până şi cele mai tari caractere, filmele de prezentare ale copiilor din ofelinate, pliantele de prezentare  cu fotografiile lor sunt extrem de dure şi cu un puternic impact emoţional. Îndrăznesc să te întreb: cât de greu ţi-a fost să filmezi pentru acest subiect?

- Interviurile cu ei îmi vor rămâne întipărite în minte mult timp. Eu nu pot vorbi de ei fără să înghit lacrimi. Le-am ascultat cele mai intime confesiuni despre viața de copil adoptat. M-am pus în situația lor și nu mai pot ieși din această stare. Am zis-o în glumă că voi avea nevoie de psiholog, dar începe să devină realitate. Nu, serios. E greu. E dificil. Cameramanul meu e un om care a luptat în teatrele de operațiuni din Iraq și Afganistan. De multe ori l-am prins pe el cu lacrimi în ochi. Cum poți să te ții tare când Laura Mace se întreabă ”Why me ?” Sau când Alex Trippel, cu zâmbetul pe buze, în lacrimi, mă întreabă dacă e posibil ca mama lui să mai fie în viață ? Ana Mieske, care îmi arată caietele de dictare din clasa a II-a din România dar care astăzi nu mai știe decât să spuncă ”pisică” și ”farfurie” în românește.

Sau când Viorica Culea, cu chipul împietrit de durere, mă întreabă de ce mama ei naturală o respinge a doua oară. Prima dată la naștere, când a fugit în pijamale din spital și și-a lăsat copila pe mâinile străinilor. Și a doua oară acum, când refuză să fie contactată și să vorbească cu fiica înstrăinată.

Da. Dacă am un regret… e faptul că nu am reușit să convingem familia naturală a Viroicăi Culea să o accepte. E un caz bizar, cu două familii bizare. Viorica e unul din puținii copii care nu s-au integrat in familia adoptivă. A avut două mame, și nu mai are niciuna. Ăsta e regretul meu dar, în același timp, mai păstrez speranța că Mirela Culea se va răzgândi.

România trebuie să se aștepte că acești copii se întorc acum. Caută răspunsuri, caută explicații, și oferă împăcarea cu părinții care i-au dat. Au nevoie de liniște sufletească. Așa că ar fi bine, și mă rog din toată puterea mea, ca acești părinți să nu-i mai trădeze și a doua oară.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰