Video Adina Apostol, supravieţuitoare a incendiului din Colectiv: Acum 10 ani era să mor fix degeaba
Au trecut 10 ani de la tragedia produsă în Clubul Colectiv dar, în ciuda tuturor promisiunilor făcute de autorităţi după tragedie, nu s-a întâmplat nimic! Spitalele pentru marii arşi există doar pe hârtie, cu excepţia unuia care este în curs de finalizare, iar reformele au fost uitate în sertare. Preşedintele Nicuşor Dan a transmis un mesaj pe Facebook: Colectiv rămâne oglinda unui stat care nu a funcţionat şi s-a ghidat de prea multe ori după principiul "merge şi aşa". O oglindă în care vedem cum legile sunt doar pe hârtie, controalele formale şi răspunderea se diluează în birocraţie, o oglindă care ne-a arătat aceeaşi realitate şi în cazul altor tragedii din ultimul deceniu. Noi am analizat întreaga situaţie alături de Adina Apostol, suprevieţuitoare Colectiv.
Să facem un pic de istorie. În 2015, Guvernul - pe atunci condus de Victor Ponta - a fost forţat să demisioneze ca urmare a protestelor post tragedie. În primele zile de după incendiu, când sistemul medical era evident copleşit, pentru că nu aveam capacitatea să trătăm marii arşi, ministrul Sănătăţii PSD, Nicolae Bănicioiu, declara că avem de toate. Era susţinut de Victor Ponta. Ca atare, supravieţuitorii au fost transferaţi prea târziu în străinătate, iar cei care apucaseră deja să fie internaţi pe secţiile din România s-au umplut de infecţii nosocomiale
Un an mai târziu, 2016, din partidul făcut responsabil pentru tragedie, PSD se tranformă în premiant - câştigă detaşat alegerile din Parlament, instituţia care ar fi trebuit să corecteze toate erorile legislative care au condus la tragedia din clubul bucureştean. S-a întâmplat ceva? Absolut nimic. Zece ani mai târziu, preşedintele interimar al social-democraţilor atrage atentia că PSD-iştii nu erau singuri la guvernare.
Dincolo de politică şi împotriva sau în ciuda ei, Andrei Găluţ, singurul supravieţuitor al trupei Goodbye to Gravity, care concerta în Colectiv la momentul producerii celui mai mare incendiu din istoria modernă a României, a avut o primă apariţie publică, la un deceniu după trauma care a marcat o ţară. Împreună cu alţi muzicieni care au supravieţuit tragediei, a lansat o piesă manifest si condamnă corupţia care ne şubrezeşte în continuare eşafodajul social.
Noi am analizat situaţia alături de Adina Apostol, suprevieţuitoare Colectiv. Iată câteva dintre cele mai interesante declaraţii oferite de aceasta:
- Nu vreau să fiu intruziv și nu vreau să depășesc niciun fel de limită a unei confesiuni pe care sunteți sau nu dispusă să o faceți și vă rog să fiți cât de confortabilă vă permiteți să fiți în relatarea pe care o să vă invit să o faceți. Aș vrea să știu cum ați traversat această zi, cu ce gânduri, cu ce sentimente, cu ce amintiri?
- E foarte dureros și după ăștia 10 ani poate pare mai ușor, dar nu este. Poate mi-a fost dat să am norocul să am două fetiţe minunate, cu vârste foarte mici, care îmi acaparează absolut tot timpul, dar anxietate ... n-am mai simțit de mult, sincer. E foarte dureros să văd că, după atâția ani, încă mor oameni în spitale pentru că sunt uitați acolo. Am văzut ieri un reportaj cum un pacient a fost uitat. Adică medicii nu s-au uitat la el să vadă că e ars pe spate și a murit din cauza infecțiilor, bineînțeles. După șapte sau cinci zile cât a avut el de nu l-a verificat nimeni. E super dureros să vedem că prietenii noștri au murit în clubul ăla acum 10 ani și noi era să murim, și eu era să mor acum 10 ani, degeaba, dar fix degeaba. E cumva mai rău decât acum 10 ani. Așa mi se pare mie, personal. E dureros să spun asta, dar este mai rău ca acum 10 ani și e frustrant. E, nu știu, dezamăgitor și spuneam ceva mai devreme astăzi că țara asta e într-o comă indusă de guvernanții noștri. De 10 ani noi suntem într-o letargie totală, într-o comă, efectiv. Nu se mișcă nimic.
- Cum vă face asta să vă simțiți acum? Pentru că știu că v-ați pus speranțele în asta, pentru că știu că ați fost în grupuri de consultare, vă mai caută cineva? Vă mai caută autoritățile?
- Nu, pe mine, personal, nu. Nu știu, probabil mai sunt dintre prietenii mei care au rămas în contact. Este unul dintre supraviețuitori sau unul, doi care sunt implicați și în politică foarte mult și au încercat să schimbe cumva din interior, să fie acolo. Dar nu, nu mai avem acel grup. Îmi tot pun speranță de la ministru la ministru pentru că, vedeți, noi nu putem să trăim fără speranță și sperăm până în ultima secundă. Pentru că asta e viața și asta este țara. Dar și acum mă uitam la noul ministru al Sănătății pe care îl avem, că toată lumea știe de fapt de situația în care se află sistemul medical românesc și confirmă lucrurile astea, dar nimeni nu ia nicio măsură.
- Zece ani ar trebui să aducă claritate într-un fel sau altul. Și vă întreb direct, după zece ani, pe cine faceți vinovat pentru ce s-a întâmplat atunci și în ce măsură, cu ce grad de vinovăție fiecare?
Cred că e vorba de un cumul de factori și de persoane. Nu cred că trebuie să arăt cu degetul eu pe cineva anume. Justiția deja și-a dat sentința. Nu știu cât este de corectă. Din punctul meu de vedere, este vinovat tot sistemul pe care îl are această țărișoară, de la președinte în jos și inclusiv noi, ca persoane fizice, care permitem ca lucrurile astea să se întâmple, care permitem ca mita să se ia, să se dea, să se ceară în continuare la nivel de instituții, la nivel de spital, la nivel de tot. Fiecare pacient care întinde plicul e vinovat pentru ce se întâmplă și fiecare patron sau viitor patron care, pentru a trece anumite controle, să spun așa, deschid buzunarul. Pentru că așa se merge la noi. Așa s-a mers întotdeauna. După, probabil, '89 încoace, s-a perpetuat această metodă și atunci suntem cumva atât de îndoctrinați de acest "dă și tu ceva", încât a intrat în reflex. Deci am văzut pacienți în spital care pur și simplu credeau că așa e normal, că așa trebuie să se dea.
- Ne-ați spus deja, vă rog, da ...
- Nu, scuzați-mă, vreau să spun că, cumva, cred că tot anseamblul ăsta de politicieni cărora nu le pasă, cărora le pasă doar de buzunarul propriu, de pensiile speciale și de a fi confortabil, inclusiv și noi, toți suntem vinovați de ceea ce se petrece.
- Ne-ați spus deja ce v-a dat putere în deceniul ăsta, fetiţele dumneavoastră, și mă bucur să aud că vă fac fericită. Ajutați-ne să înțelegem însă prin ce ați trecut în perioada asta de recuperare medicală în ultimii 10 ani, dacă mai trebuie să treceți prin proceduri medicale acum și dacă, sigur, e o traumă care nu se va vindeca niciodată, dar dacă mai sunt momente în care retrăiți spaima acelei nopți, coșmaruri care să vă aducă noaptea respectivă în amintire, flashback-uri, mai există așa ceva?
- Da, bineînțeles că există. Astea sunt la ordinea zilei. Cumva încerc să trăiesc cu asta. Orice poate provoca un incendiu, orice poate scoate fum, îmi provoacă stres, panică, anxietate și frică. Eu nu am aragaz cu gaz, nu am cuptor cu gaz. La mine nu există așa ceva. Pentru copiii mei sunt super panicată de arsuri, de exemplu să nu cumva să facă vreo prostie, să nu le mai scoţi la vârstele la care se cocoață peste tot, se urcă peste tot, trag de tot și sunt un pic speriată. Dar da, am avut peste 20 şi ceva, 30 de intervenții chirurgicale, am avut foarte multe proceduri invazive și non-invazive, dureroase, cu anestezii locale sau fără anestezii, în țară și în străinătate şi nu pot să zic că am depășit momentul, că nu pot să depășeşti momentul, mergi mai departe pentru că asta e dat. Dar viața trece, timpul merge, cum se spune, doar că Colectiv, momentul Colectiv, explozia, tot ce s-a întâmplat și tot ce mi-amintesc eu, rămâne în memoria mea. Au trecut 10 ani și n-am uitat nici măcar o secundă din ce s-a întâmplat atunci. Adică mi-amintesc perfect totul, ca în acea noapte.
- Nu sunt convins că multă lume știe că ați trecut, ați fost implicată direct inclusiv în tragedia de la blocul din Rahova, în sensul în care părinții dumneavoastră locuiau în imobil, dar nu erau acolo. Cum ați perceput momentul ăla?
Păi prima oară am aflat la 09.00, 09.00 şi un pic, imediat după ce a avut loc explozia, pentru că a început să sune telefonul. Mă sunau vecini, prieteni, colegi de muncă, care văzuseră știrea înainte să văd eu, atunci imediat, când s-a întâmplat. Eu eram prin casă, făceam curățenie. În secunda aia, bineînțeles când am dat drumul la televizor și am văzut că este blocul nostru care a explodat și fix lângă apartamentul părinților mei era, fix perete-n perete cu al lor mei, m-am speriat foarte tare. Mama mea era cu mine și nu știa cum să pună mai repede mâna pe telefon să-l sune pe tatăl meu să vădă dacă a plecat la muncă, pentru că era nouă dimineața.
El pleacă în jur de șapte, într-adevăr, dar nu știa dacă atunci a plecat, n-a plecat. Ştiam că nu prea se simte bine, nu prea vrea să meargă a doua zi la muncă, nu eram sigure. Şi a fost foarte mare panică în momentul ăla. Și e foarte dureros că, tot așa, s-a întâmplat din neglijență. Neglijența unor instituții care ar trebui să aibă grijă de noi, cărora le mai plătim și o groază de bani pentru gaz și pentru căldură și așa mai departe. Știam de c-o zi înainte că erau probleme ceva acolo, pentru că administratorul a sunat-o pe mama mea la șapte dimineața, șapte și ceva dimineața, că sunt scurgeri de gaz, miroase în tot blocul a gaze și... Mă rog, a ţinut să o informeze, să-i spună și ei.
Dar ne aşteptam că, na, sunt niște scăpări de gaze, vin cei de la Distrigaz, verifică problema, o rezolvă și se rezolvă tot. Numai că nu s-a rezolvat. Acum, apartamentul părinților mei, în care m-am născut și am crescut și trăiau, are o mare gaură. Deci de la noi se vede și în fața blocului și în spate. Nu mai sunt pereți între noi și vecina noastră și sunt recunoscătoare că tatal meu plecase la muncă cu două ore mai devreme, pentru că cu siguranță nu mai era sau era într-o stare foarte rea. Dacă a explodat în halul ăsta, nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut fi. Respir ușurată doar că el este ok și mama era cu mine.
Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰
