Video Smuls din braţele părinţilor biologici şi vândut ca la târg. Ştefan s-a întors în România ca să îşi afle trecutul. Poveştile tulburătoare care au inspirat "Ana, mi-ai fost scrisă în ADN"

El este Ştefan. Un băiat din Irlanda, născut la Satu Mare. În buletinul lui scrie Ştefan J Doyle. A ştiut dintotdeauna că e adoptat din România. Dar România avea să afle despre el acum 4 ani. Ştefan a urcat pe scena X Factor şi a ajuns până în finală. A impresionat o ţară întreagă cu vocea, dar şi cu povestea lui de viaţă. 

Fără să ştie prea multe despre ţara lui şi mai ales despre cine e el. Nici nu ar fi avut cum să îşi amintească. Avea doar 8 luni când a fost adoptat de către o familie din Irlanda. 

S-a întors în România ca să îşi afle trecutul

Vezi și

"Mi-a spus că a venit în România, eu eram dat spre adopţie, pentru că familia mea nu putea să aibă grijă de mine", a declarat Ştefan J Doyle, român adoptat în Irlanda. 

Aşadar, un copil pe care mama nu l-a mai vrut, şi-a spus el. Şi l-a dat altora care puteau să aibă grijă de el. Aşa s-a făcut mare. Fericit că a fost crescut de o familie iubitoare, dar trist că propria mamă l-a abandonat. 

"Eram supărat pe România, aveam traumă de abandon", a declarat Ştefan J Doyle, român adoptat în Irlanda. 

Impresionată de povestea lui, echipa X Factor i-a pregătit acum 4 ani o surpriză. 

Atunci, pe scenă, nu şi-a regăsit doar o parte din fraţi, ci şi o parte din el. A aflat că au fost 12 copii la părinţi, dar 3 surori au pierit de mici. Părinţii n-au putut veni la acea întâlnire. Dar el a fost fericit şi cu atât. Iar printre lacrimi de bucurie în mintea lui a apărut, din nou, obsesiv şi dureros, întrebarea - oare de ce doar pe mine m-au dat? După 4 ani a venit momentul să afle răspunsul. 

Într-o dimineaţa friguroasă de februarie, Ştefan soşeste din Irlanda, la Bucureşti. Şi de aici plecăm împreună, cu primul avion, spre Baia Mare. 

"La finalul zilei, simt că merită şi e ceva ce trebuie să fac. Pentru că altfel o să regret asta pentru tot restul vieţii mele", a declarat Ştefan. 

Rătăcit prin lume, dar iubit

Ani de zile gândul ăsta l-a măcinat. Simţea că n-ar fi putut merge mai departe dacă nu află adevărul.  A doua zi pornim spre Ardud, un oraş mic din Satu-Mare, acolo unde Ştefan vedea pentru prima dată lumina în primul an după revoluţie. 

Totul începe să capete sens. E ca şi cum frânturi dintr-un trecut necunoscut vin acum spre el, la pachet cu un tăvălug de emoţie, copleşitor. Drumul n-a fost lung, doar lui i s-a părut o eternitate. Şi imediat are parte de primul şoc - strada pe care e casa lui părintească. Acolo unde s-a născut şi în care ar fi crescut. Şi poate şi acum tot aici ar fi trăit.  

"Sunt şocat! Nu, nu sunt şocat...n-am mai simţit ce simt!", mai spune Ştefan.

Aceştia sunt oamenii care ar fi putut fi vecinii lui, prietenii, rudele sau chiar copiii. Toţi se adună pe la porţi sau privesc pe după perdele. Ştiu că se întoarce acasă băiatul lui tanti Maria, din capul satului. Ăla de-a fost plecat prin străinatate, crescut de alţii, şi care nu mai ştie a vorbi limba noastră. 

"Ştiu că sunt acolo, ştiu că se uită la mine. Toţi se uită la tine! Da, ştiu asta. Tot oraşul se uită la mine", mai spune Ştefan.

Acolo, amestecaţi în mulţime, sunt toţi ai lui - mama, tata, fraţi şi surori. Sunt fără cuvinte. Nici nu mai e nevoie de cuvinte pentru ce urmează. Au fost ani mulţi în care şi unii, şi alţii, şi-au imaginat acest moment. Dar acum, că îl trăiesc, nu ştiu cum să se poarte. Şi cum să facă să nu se termine niciodată. 

"Tremur...că nu l-am văzut de atâţia ani! Că nu l-am văzut, n-am vorbit", a declarat mama Ştefan.

"Da, şi eu tremur şi nu e de la frig!", spune şi Ştefan. 

Şi brusc, gândul acela care îl obsedează pe Ştefan de când era mic, apare iar. Şi-ar vrea să aibă curajul să o întrebe acum pe mama, privind-o în ochi - de ce m-ai dat atunci când m-ai dat? Ghicindu-i parcă gândul, tatăl îndrăzneşte...

"Ne-au spus doctorii că e bolnav şi că are probleme la inimă. Asta a fost o minciună, n-a fost adevărat, dar eu am crezut", a declarat tatăl.

În stare de şoc, Ştefan află că la 8 luni s-a îmbolnăvit grav. A făcut pneumonie. Mama l-a dus la spitalul din Satu Mare. Medicii i-au spus că nu se va face bine. Sau se va face, dar va fi nevoie de tratamente scumpe. Iar ei erau săraci şi mai aveau copii mulţi acasă. 

"Mi-au spus că sunt părinţi acolo care au bani şi pot să-l vindece. Dar a fost o minciună​", spune tatăl lui Ştefan. 

Era o practică des folosită în anii 90, în Romania, atunci când străinii stăteau practic la coadă, ca să adopte copii de la noi din ţară. Oameni din spitale, medici sau simpli paznici, racolau familii sărace cu bebeluşi bolnavi şi semnau ei documentele prin care acei copii erau pierduţi pentru totdeauna. 

"Unul sau doi oameni din ţară mi-au făcut ce mi-au făcut. Răspunsul e da, i-am iertat. Pentru că nu vreau să trăiesc cu resentimente, ei trebuie să trăiască cu vina", mai spune Ştefan J Doyle, român adoptat în Irlanda.

Acum, Ştefan nu mai e băiatul abandonat de mama lui, în România, şi adoptat în Irlanda. E Ştefan din România, băiatul Mariei Mezei din Ardud. Intră toţi în casa modestă şi încearcă să recupereze anii care au trecut şi în care n-au fost împreună. Parcă se ştiu de-o viaţă. Se regăsesc unii pe alţii în gesturi şi în trăsături. Ca şi cum s-ar privi în oglinzi paralele.     

Dar de la toţi talentul pentru muzica. Vine dintr-o familie care şi note muzicale au scrise în ADN. Iar lucrul ăsta trebuie sărbătorit aşa cum se cuvine. Fără repetiţie şi fără nicio regie, Ştefan a susţinut primul recital alături de unchiul său.  

Primul spectacol în care Ştefan a simţit cele mai puternice emoţii şi cele mai sincere aplauze, la final. O oră şi jumătate a durat prima întâlnire din viaţa lor. Şi din viitoarea lor viaţă care tocmai a început. 

"Cred că o să mă întorc! Pentru că...este foarte multă iubire în familia asta, din ce am simţit!", mai spune Ştefan.

Băiatul străin, rătăcit prin lume, va fi de acum încolo acasă oriunde ar fi. Pentru că acum ştie unde e mama care îi poartă mereu de grijă. Chiar şi în gând. Înainte de plecare i-a spus, într-o limbă pe care el abia o înţelege, să aibă grijă pe drum. 

"Să ajung să stau în faţa mamei mele biologice şi să obţin adevărul a fost la un alt nivel de ...", mai spune Ştefan.

A fost ca şi cum o mare povară i-a fost luată de pe umeri.  Sub aripa lui încap toţi, şi cei care l-au născut, şi cei care l-au crescut. Şi fraţii cu care n-a apucat să se joace, şi cei doi copii ai lui din Irlanda pe care abia aşteaptă să îi strângă în braţe. 

A doua zi Ştefan are concert în Bucureşti. Vine frecvent să le cânte oamenilor de care, cumva inexplicabil, s-a simţit mereu legat. 

E felul lui de-a spune că, dacă ar putea, ar da timpul înapoi. Să aibă cât mai mult de trăit alături de familia din România şi cât mai puţin de vindecat din trauma cu care a crescut în Irlanda. Acum, când e pe scenă, printre oameni, şi versurile sună altfel. Băiatul rătăcit prin lume ştie acum că e un om iubit. Aşa a fost mereu. 

Înapoi la Homepage

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰