Interviu Un an de pandemie. Medicul Bogdan Opriţa, despre cazul care l-a impresionat: "Peste 2 ore, echipajul UPU l-a adus intubat"

• Medicul Bogdan Opriţa a oferit detalii importante despre cum s-au pregătit cei din sistemul sanitar pentru a înfrunta pandemia de coronavirus.
• Medicul Bogdan Opriţa a oferit detalii despre eforturile depuse de angajaţii din sistemul sanitar.

- Domnule doctor, acum exact un an era diagnosticat primul român cu Covid 19. Ce vă amintiţi din acea zi şi ce s-a întâmplat apoi?

- În acele momente practic nu ştiam ce presupune această boală. Poate era momentul în care supraevaluasem boala din punctul de vedere al măsurilor de protecţie. În acel moment eram, practic, în fază de organizare. Deşi semnalele erau că, până la urmă, vom fi loviţi şi noi de această afecţiune, iată că până la urmă acest lucru s-a şi întâmplat. 

- Înainte de acest prim caz au fost foarte multe suspiciuni şi, de fiecare dată, dumneavoastră direcţionaţi echipaje de aici către multe locuri din Capitală şi din Ilfov şi ştiu că mereu plecaţi cu o izoletă. 

- Da, aşa a fost atunci modelul respectiv. Sunt boli şi afecţiuni - hai să spunem cancerul - care sunt studiate de zeci de ani şi nu i se găseşte leacul şi nu avem suficient de multe cunoştinţe despre aceste boli. Această boală apăruse în China de câteva luni, era oarecum ţinută ascunsă şi se presupunea că boala respectivă este mult mai gravă şi mult mai contagioasă. Ca urmare şi noi acţionam în baza informaţiilor avute la dispoziţie. Pacienţii îi transportam cu acele izolete de transport, tocmai pentru ca echipamentul şi oamenii să fie izolaţi. În primele săptămâni am transportat pacienţii cu echipamente de protecţie ca pentru virusul Ebola, care este mult mai contagios, are altă cale de transmitere, dar aveam nişte echipamente din rezerva aceea. Practic, atunci, România a intrat cam cu 4.000 de echipamente de protecţie în această pandemie.

- Ce înseamnă 4.000 de echipamente de protecţie? Ce au însemnat cele 4.000 de echipamente de protecţie?

- Au însemnat o gură de oxigen, coroborat cu decretarea stării de urgenţă, care ne-a permis nouă să ne pregătim, să putem să luăm alte echipamente. Au început să vină şi alte echipamente, de la alte ţări care erau afectate. Şi atunci am văzut că, deşi este o boală foarte gravă şi foarte contagioasă, modalitatea de transmitere şi modul în care noi ne protejam era altul. 

- Domnule doctor, vă amintiţi primul pacient cu Covid care a ajuns la dumneavoastră în spital?

- Da, primul pacient cu Covid care a ajuns la noi în spital a fost un pacient dializat, care venise pentru o altă patologie. Venise pentru un edem pulmonar acut. Venea de la un centru unde fusese declarat focarul. El fusese testat iniţial, în urmă cu mai multe zile, ca fiind negativ. La noi pacientul respectiv a fost depistat pozitiv. Îmi aduc aminte că s-a declanşat o chestie, hai să nu îi spunem isterie. Atunci am trimis în izolare 28 de persoane şi niciuna n-a ieşit, evident, pozitivă. 

- Dacă s-ar fi făcut ancheta epidemiologică acum, când avem mai multe date despre această boală, câte persoane ar trebui să stea în izolare?

- Una singură, care n-a purtat echipamentul de protecţie corect. 

- Şi nici aceea nu s-a infectat, nu?

- Nici aceea nu s-a infectat. Din contră. Persoana respectivă, rezidentul respectiv, care n-a purtat mască de protecţie atunci, deşi regulamentele noastre o prevedeau, nu s-a infectat. Şi a lucrat şi cu pacientul. Vă daţi seama că un edem pulmonar acut presupune, într-o primă fază, administrare de oxigen, deci proceduri generatoare de aerosoli. Acela a fost primul caz. După aceea au apărut discuţiile, că persoanele, că pe unde am trecut, dacă am făcut vizita noi ceilalţi, dacă ne-am deplasat, dacă eram la vizită, acolo. Adică, pe măsură ce am aflat din ce în ce mai multe informaţii, care să fie veridice, pentru că, într-o primă fază, am luat de bune informaţiile care veneau din China. Experienţa italiană, apoi din Franţa şi SUA au început să ne ofere alte tipuri de informaţii, mai ales despre prevenire, mai ales despre tratament. Luna martie a anului trecut a fost o lună care a avut o încărcătură psihică şi emoţională extrem de mare. Pe de o parte lucram la achiziţii, în diferite comisii, pentru a putea să cumpărăm acele echipamente. Pe de altă parte erau pacienţi care veneau. Cred că şi populaţia atunci a fost speriată în primele zile. În prima zi a stării de urgenţă, de la 400 şi ceva de pacienţi pe zi am avut 34. 

- Cum vă simţeaţi când veneaţi la spital? Cum găseaţi Unitatea de Primiri Urgenţe?

- Treceam printr-o fază, la acel moment, de tensiune. Nu se cunoşteau detaliile despre această boală. În această zonă, atunci, nu ştiu dacă mai aveţi imagini, personalul care participa la intervenţie şi la un caz suspect era decontaminat în acel spaţiu de decontaminare. Se formase un circuit unidirecţional, acum avem circuite separate. Întâi am avut un cort aici, apoi au fost puse nişte containere de triaj. Modul nostru de a gândi şi viaţa noastră s-a schimbat.

- Care a fost cel mai greu moment în spitalul dumneavoastră?

- În momentul în care numărul de cazuri a început să crească, prin luna septembrie. Am avut la un moment dat aproape 45% din persoane pozitive, din personalul nostru. Vorbesc la medici. La asistenţi au fost undeva spre 30%. Acela a fost cel mai greu moment. Am cerut sprijinul Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, care ne-a detaşat patru colegi din ţară. Asta a fost doar pentru două săptămâni, pentru că după aceea s-a revenit treptat. 

- Din perspectiva pacienţilor ştiu că au fost momente în care aţi făcut faţă foarte, foarte greu. 

- Au fost zile în care toate aceste spaţii erau pline, deci la numărul maxim de paturi. Eram forţaţi să punem pacientul suspect într-un singur salon, poate un salon de cinci sau şase paturi, că nu puteai să pui doi suspecţi. După aceea au început să fie cazurile atât de multe, pozitive, încât a trebuit să mai punem câte un scaun şi peste capacitate. Noi gestionăm şi elicopterele Covid. Într-un avion militar şi în camera de izolare transportam primele persoane suspecte. Transportam persoanele suspecte şi am făcut multe zboruri de acest gen. La primul zbor... Era un zbor pe distanţă lungă, de mai multe ore. Nu s-a putut folosi cabina, pentru că oamenii aceia au intrat în camera de izolare, nu puteau să iasă. Efectiv personalul medical a urinat pe ei, pentru că zborul a fost foarte lung. Pentru zborurile mai lungi de două ore, îşi puneau pamperşi pe ei oamenii. Lumea asta n-o ştie! Dar să ştiţi că personalul medical chiar a făcut nişte eforturi. Riscul de infectare era mare, dar ştiţi cum lucrau oamenii? Pentru că şi cei care zboară sunt puţini, lucrau gardă şi, după gardă, venea ziua lor liberă, conform legii, dar ei făceau elicopter de Covid suplimentar, că n-avea cine să facă. Practic s-a lucrat în regim de 24 cu 12, 16, 18 ore. Atunci, în perioada august-octombrie, a fost o presiune extraordinară pe sistemul sanitar, pe care lumea nu cred că a văzut-o şi nu a perceput-o la valoarea ei. 

- Dumneavoastră aţi mai întâlnit aşa ceva în cariera dumneavoastră?

- Nu! Şi o spun foarte sincer. Lumea nu percepea aşa ceva. Vedeţi! Avem mască. Toţi. Ajungem la momentul acela să ne închipuim că vom merge pe stradă şi vom face aşa ceva? Acum un an nu-şi închipuia nimeni. 

- Cum era pentru dumneavoastră intrarea în starea de urgenţă? În condiţiile în care vă confruntaţi cu suspecţi, cu cazuri confirmate. Cum era când mergeaţi spre casă şi vedeaţi cum arată Bucureştiul?

- Era foarte bine. Era gol oraşul şi ajungeam repede de la spital acasă şi invers. Acum am revenit la normal. Tot o jumătate de oră sau uneori chiar şi o oră pe drum. Eram de gardă pe 15 martie, noaptea. La ora 18.00 îmi începea garda şi am zis să mă duc să-mi iau ceva de mâncare, pentru că nu mâncasem nimic toată ziua. Toate magazinele erau închise, luminile stinse, era sinistru. Şi atunci am conştientizat că trebuie să ne pregătim ca de război.

- Şi a fost ca un război?

- Da. Şi este ca un război. Pentru că ştiţi care este problema şi pe care lumea nu o înţelege? Deşi am avut personal îmbolnăvit, din fericire nu a fost personal care să cadă la datorie. Toată lumea priveşte pandemia ca pe ceva de care este vinovat personalul medical. Asta este meseria noastră. Nu poţi să vii să spui că vreau spor. A, da, nu-mi dai puşcă, nu-mi dai gloanţe, e o problemă. Aşa şi aici. Dacă am de toate, asta este meseria. Pentru asta m-am pregătit. Există riscul şi să mă infectez şi să mă îmbolnăvesc, dar d-asta sunt doctor, d-asta sunt asistent, d-asta sunt infirmier, d-asta sunt brancardier, etc. Aşa trebuie percepute lucrurile, să ştiţi. Oamenii însă trebuie să ştie că au fost făcute nişte eforturi. Cei de la ISU, de exemplu, au lucrat în regim ca de război. 

- Domnule doctor, aţi avut vreun moment în care aţi spus nu mai pot?

- Doamnă, nu am voie să spun aşa ceva şi nu o să spun niciodată. Noi suntem instruiţi ca să putem, cel puţin de la un anumit nivel. Sigur, poate au fost momente în care i-am acuzat pe unii sau pe alţii că nu fac tot ce trebuie, că nu ştiu ce, dar să ştiţi că era foarte greu. 

- Ştiu că au fost momente în care pacienţii rămâneau foarte mult timp în Unităţile de Primiri Urgenţe. 

- Da, au fost pacienţi care au stat în Unităţi de Primiri Urgenţe şi câte patru zile. Erau intubaţi, dar îi preluau colegii de la Terapie Intensivă, se stabilizau, era stabilit tratamentul cu ei. Practic, transformasem UPU-ul într-o Terapie Intensivă. Au fost zile în care am avut şi câte opt sau câte zece pacienţi intubaţi în Unitatea de Primiri Urgenţe. 

- Domnule doctor, spuneaţi că războiul nu s-a terminat. Ce urmează?

- Nu ştim ce urmează. Vaccinul, în acest moment, este soluţia. Plus, păstrarea în continuare a regulilor şi a măsurilor de protecţie, respectiv cele trei, distanţare, spălat pe mâini, purtatul măştii. Şi astea trebuie respectate chiar dacă suntem vaccinaţi. Cred că într-un interval de timp în care se atinge targetul de vaccinare pentru întreaga populaţia, atunci putem să spunem că suntem într-o zonă mai sigură. Dar nu cred că se întâmplă lucrul acesta prea devreme. Probabil că nu anul acesta.

- Care mai este situaţia de la dumneavoastră din spital?

- Momentan păstrăm structura la fel, chiar dacă ieri, de exemplu, am avut doar pacienţi Covid pozitivi. În ultima vreme, cel mai mult am avut 10 pacienţi pozitivi într-o zi. În acest moment avem o inversare. Avem mai mulţi pacienţi din zona verde, din zona non-covid, iar din zona Covid sunt mai puţini pacienţi, dar, din păcate, secţiile de Terapie Intensivă sunt, în acest moment, pline. Am avut inclusiv o premieră. Am avut un pacient Covid dus la un spital suport-Covid din provincie. 

- Deci presiunea este încă mare pe ATI?

- Da, cred că presiunea a început să fie din nou mare pe ATI şi pe numărul de cazuri. Avem cazuri, v-am spus, dar încep să cred că avem cazuri mai uşoare acum şi multe dintre ele se tratează la domiciliu. Însă mai transportăm cazuri la spitalele care sunt dedicate pentru Covid.

- Ştiţi că de astăzi se reintroduc focarele în rata de incidenţă. Credeţi că este o măsură bună?

- Nu cred că neapărat despre asta era vorba. Au fost nişte discuţii aprinse despre focare. În general, când ai un focar, se spune că acel focar poate fi controlat mai bine. Nu cunosc prevederea respectivă, dar ştiu că au fost nişte discuţii. Dacă un focar într-un spital, de exemplu, el poate fi controlat. Închid secţia, trimit oamenii acasă, nu ştiu ce. Dar dacă eu am focar familial, de exemplu. Am unul în familie care se îmbolnăveşte şi după aceea îi îmbolnăveşte şi pe ceilalţi trei sau pe ceilalţi patru, de exemplu, să zicem, în mod normal eu pe aceştia îi scoteam din calcul, dar poate familia aia este alcătuită din opt inşi şi asta îmi arată, de fapt, incidenţa globală. Eu cred că despre aceste cazuri se discută în introducerea respectivă. Eu cred că este o măsură corectă pentru că asta îţi arată, de fapt, amploarea evenimentului la momentul respectiv. 

- Domnule doctor, întorcându-ne la acest an de pandemie, ce v-a lipsit cel mai mult dumneavoastră personal sau profesional?

- Poate că aş fi avut nevoie de mai mult timp liber, dar eram învăţaţi cu astea. Profesional a trebuit să dăm o luptă pentru a-i convinge pe toţi că modul nostru de viaţă s-a schimbat. Vă dau un exemplu. Măştile de protecţie, înainte de pandemie, foloseam aproximativ 2.000 pe lună, tot UPU şi SMURD-ul. În acest moment, UPU şi SMURD-ul folosesc 90.000 de măşti pe lună. La nivelul Spitalului de Urgenţă s-a ajuns la un consum de 250.000 de măşti de protecţie simple pe lună. Consumul de dezinfectant s-a triplat, consumul de mănuşi s-a triplat. Cred că trebuia să existe la un moment dat mai multă înţelegere şi din partea noastră, a personalului medical, dar şi din partea altor persoane. Cred că ne-a lipsit solidaritatea profesională şi îmi aduc aminte că, în primele zile, când era unul declarat pozitiv, era privit într-un mod nu foarte favorabil. Eu, unul, nu mă consider nici erou, nici nimic. Eu consider că doar îmi fac datoria. Cred că momentul în care eram făcuţi eroi a fost o exagerare din partea societăţii. Da, am fost şi noi beneficiari. Au fost firme şi restaurante care ne-au adus mâncare, care ne-au adus apă. Dar, eu mai spun încă o dată. În România de când nu a mai fost un război? Eu ştiu că a fost prin anii 1940. În tot timpul ăsta, Armata a trebuit să se pregătească şi să aşa. În momentul în care or să trebuiască să lupte nu pot să vină şi să spună stai mă că nu lupt. Aşa este şi la noi. Şi pandemiile şi epidemiile şi bolile infecţioase şi contagioase fac parte din meseria noastră. Deci noi ne facem meseria. Ah, că la sfârşitul zilei putem să descoperim că nu ne-am făcut treaba pentru că au fost oameni care s-au ferit sau că n-au avut ce trebuie, asta e altă chestie şi asta putem să o discutăm. Dar erou este cel care se jertfeşte pe el atunci când doreşte să-şi atingă scopul, salvându-i, la rândul lui, pe alţii. 

- Aţi întâlnit în acest an vreun caz pe care nu l-aţi putut uita sau poate un pacient pe care aţi putut să-l transferaţi foarte greu?

- Primul caz care m-a impresionat în acest an a fost cazul unui cetăţean care era supraponderal şi care a venit la noi, a necesitat ventilaţie non-invazivă şi care, făcându-i testul, a ieşit pozitiv şi i s-a spus că este pozitiv. Omul, tânăr, 36 de ani, a insistat că nu are nimic şi doar a băut apă rece cu gheaţă. După şase ore a plecat, iar peste alte două ore a fost chemat echipajul UPU acasă şi l-a adus intubat. Această boală nu are o mortalitate ridicată în formele uşoare, dar în formele grave, mortalitatea este foarte mare şi nu se moare "plăcut", ca să spun aşa. Oamenii respectivi nu mai au capacitatea de a respira şi au tulburări de coagulare. Au foarte multe probleme. Oamenii trebuie să conştientizeze că această boală trebuie tratată cu foarte mare seriozitate, chiar dacă 80% din cazuri sunt forme uşoare şi medii. 

- Dacă ar fi să vorbiţi cu cineva şi să-i spuneţi pe scurt ce aţi văzut dumneavoastră în acest an ce i-aţi spune?

- Am văzut mulţi pacienţi care se îmbolnăvesc, am văzut un sistem despre care cred că s-a adaptat din mers şi a făcut faţă acestei pandemii, cu toate problemele care au existat. Eu zic oamenii şi-au făcut treaba cât au putut de bine. Am văzut şi colegi de la care mă aşteptam să reacţioneze altfel. Cred că pandemia, pe lângă lucrurile frumoase, a scos la iveală şi multe lucruri urâte. 

- Acel tânăr a supravieţuit?

- De la noi a fost transferat la Spitalul Militar ROL 2. La vremea aceea noi nu puteam oferi capacitate atât de mare de sprijin. Era chiar la începutul lunii august. În această pandemie, problema nu a fost ce simt eu, ce simte un doctor, un asistent, o infirmieră sau un brancardier. Atâta vreme cât legislaţia din România nu recunoaşte burnoutul ca boala profesională, nu pot să am burnout. Să ştiţi că atunci când se trece cauza decesului, trebuie să treci de ce a murit omul, nu prin stop cardiorespirator. Burnoutul trebuie să se definească ca având anumite etape. Trebuie să ai anumite simptome şi anumite lucruri. 

- Într-un moment de sinceritate cu dumneavoastră, cât de mult v-a afectat fizic, psihic, acest an?

- Anul acesta cred că i-a afectat pe toţi cei care au muncit non-stop şi suplimentar. Nu putem să spunem că nu ne-a afectat, dar că să ajungi să spui de burnout, trebuie să ai nişte simptome şi nişte semne pe care să ţi le pună cineva. Noi am început să vorbim despre burnout în serviciul acesta din 2007, de când cu tragicul eveniment de la Iaşi. Personalul a fost evaluat de către psihologi şi aşa mai departe. Însă toate aceste lucruri au rămas la stadiul de proiect şi este un lucru pe care, atâta vreme cât cei decidenţi nu vor să-l recunoasă că el există, nu are rost să mai discutăm. 

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰