Nevoiţi să fugă din calea bombelor, copiii războiului își vindecă rănile în România. Inima Lisei a rămas însă în Ucraina: "Îmi lipsesc mult casa și fratele meu"

În România creşte acum generaţia care va reconstrui Ucraina. Sunt copiii războiului. Nevoiţi să fugă de acasă, din calea bombelor. Peste 3,6 milioane de ucraineni, majoritatea mame şi copii, au intrat în ţara noastră de când a început războiul. Şi mai mulţi au fugit prin Polonia. În România au rămas 86.000 de refugiaţi, care îşi vindecă aici rănile ultimului an.

• Reacţia lui Piedone, după ce Firea și-a depus candidatura pentru funcția de primar al Capitalei: "PSD a aruncat-o la gunoi, apoi a reciclat-o"

E una dintre imaginile tulburătoare ale începutului de război. Îl cheamă Valerji. Are 4 ani şi tocmai trecuse graniţa în Polonia. Ca el, peste două milioane de copii ucraineni au fost nevoiți să se despartă, în lacrimi, de tot ce le era drag. Ducând cu ei, peste tot în lume, pe lângă bagajul făcut în grabă de către mama, traume, doruri, amintiri şi dorinţe.

Lisa, refugiată: Copiii nu vor să moară, nu vor să trăiască fără părinții lor.

De aproape un an, Lisa încearcă să înţeleagă de ce a fost nevoie de acest război. Ea e norocoasă. Locuiește împreună cu părinții în România, la Corbeanca. Dar jumătate din inima ei a rămas în Ucraina.

Lisa, refugiată: Îmi lipsesc mult casa și fratele meu.

Până să înceapă războiul, la Centrul Educațional din Corbeanca veneau doar copii din familii modeste. Acum, aici sunt două lumi care încearcă să se repare una pe alta.

Oana Grigorescu, Centrul Educațional Corbeanca: De vindecat sunt convinsă că nu se vor vindeca, nici traumele copiilor mei, nici traumele copiilor ucraineni, nici traumele noastre comune. Poate că timpul va rezolva, în sensul că va așterne liniștea peste traume. Dar de vindecat, nu cred.

Vica, Centrul Educațional Corbeanca: Ei vor fi pentru totdeauna copiii războiului. Toți vă pot povesti în detaliu prima zi a războiului.

Încă sunt copii care tresar la fiecare zgomot. Și care desenează tot timpul case ori mașini de război. În ziua în care au început să coloreze inimi, oamenii mari au înţeles că mai există, totusi, speranţă. 

Vica și soțul ei sunt de aproape un an angajați ai centrului din Corbeanca. Au în grijă 20 de copii ucraineni. Inclusiv propria nepoată. Fiul lor a rămas acasă, la Kiev.

Vica, Centrul Educațional Corbeanca: A vrut el să se ducă la război. Aşa a decis el, să se ducă să îşi apere ţara. Alexandra ne-a rugat ca pe ea să o luăm aici.

Sunt aproape 50.000 de copii ucraineni acum în România

Sunt aproape 50.000 de copii ucraineni acum în România. Pentru care, România a trebuit să găsească rapid soluţii de integrare. Așa au apărut mici insule de supraviețuire atât pentru copii cât și pentru mamele lor.

Svitlana Salamatova, fondatoarea unei școli: Femeile din Ucraina sunt procentul cel mai mare din populație care ține pacea în mâini. Iar dacă acești copii înțeleg ce înseamnă iubirea, integrarea pentru iubire, pentru prietenie, pentru parteneriat, cred că avem asigurată pacea pentru viitorii ani. E responsabilitatea noastră, a femeilor care sunt acum în afara Ucrainei.

În mâinile lor e acum destinul unei generații care, departe de țară, se pregătește pentru a reconstrui, peste ani, Ucraina. Când a înțeles asta, Svitlana a știut că misiunea ei e clară - sa facă un centru de educație pentru copii. I s-au alăturat și alte mame, atât din România cât și din Ucraina.

Anna Sushko, fondatoarea unei școli: Acum ştiu că pot face orice. Dacă vreau să fac ceva cu inima deschisă, cu inspiraţie şi cu bune intenţii, pot crea totul.

Aici e oaza lor de liniște și bine. E locul în care încearcă să uite de războiul care le-a dat peste cap tot universul.

Olga Grebennik, scriitoare: Orice mamă ucraineană acum e un fel de casă pentru copiii ei. Şi în ea încap toate emoţiile.

Olga a adunat toate aceste emoții și le-a închis bine într-o casă imaginară, dintr-o carte ca un jurnal de front. Când vor fi pregătiți, copiii vor redeschide ușa și vor privi cu mult curaj traumele unui război care nu este al lor. Dar ei sunt primele victime.

Roman: Mi-e dor de tot, de familie, de prieteni.

Nu știe nimeni când va trece acest dor. E posibil să rămână cu el și după ce se vor întoarce, vreodată, acasă. Pentru că nimic nu mai e cum a fost. Nici țara, nici ei, nici părinții lor care încearcă să găsească o cale de salvare, oriunde ar fi.

Svitlana Salamatova, fondatoarea unei școli: Inima mea e acum aici, în România, alături de copiii noștri. Copiii noștri sunt viitorul nostru.