Transformarea din Pipera - de la un sat plin de pășuni și hale industriale, la un cartier de lux și kilometru 0 al afacerilor

Întins pe două localități, București și Voluntari, cartierul Pipera este una dintre cele mai cunoscute și scumpe zone din țară. Ce era în urmă cu câţiva ani un câmp plin cu hale industriale e acum o zonă de lux. Pipera s-a dezvoltat rapid şi multe companii şi-au mutat sediul aici. Iar angajaţii lor şi-au cumpărat locuinţe în cartier ca să fie mai aproape de locul de muncă.

• SNSPA a decis nominalizarea lui Donald Trump pentru Premiul Nobel pentru Pace: "Este un politician atipic"

Dintr-un sat mic, plin de pășuni, de la periferia Capitalei, Pipera a ajuns cea mai vânată zonă pentru dezvoltatorii imobiliari și unul dintre cele mai scumpe cartiere rezidențiale din România. 

Andreea, locatar: Avem tot aici: de la magazine, supermarket-uri, școli, practic tot, tot ce mai are nevoie o familie. Faptul că suntem într-o comunitate, și cartierul asta pe care noi l-am ales - sunt oameni tineri și frumoși, pentru copii este minunat. 

Pentru toate astea însă, oamenii mai trebuie să suporte o perioadă atmosfera de şantier. 

Alexandra Marin, reporter Observator: Zicala "ca ciupercile după ploaie" ar putea fi oricând înlocuită cu expresia "ca blocurile în Pipera". În acest cartier, niciun petic de pământ nu rămâne nevalorificat, iar ceea ce în momentul de față vedeți a fi un simplu câmp, în 20 de luni se va transforma în cartier rezidențial.

Andreea, locatar: Minusurile sunt că ești în șantier, că ești parte din acest boom și că trebuie să ai răbdare și viziune că să treci un pic peste zona aceasta de deranj, de construcție.

În anii '90 în Pipera erau doar hale industriale, pepiniere și mult câmp. Acum zona e într-o permanentă schimbare

Roxana Stoian, reprezentant dezvoltator imobiliar: Doar aici 6 blocuri construite, cu 500 de apartamente, 120 de vile, și urmează construcția a peste 500 de apartamente. Sunt foarte mulți care și-au vândut proprietățile din București pentru a se muta în Pipera.

Tot aici e şi kilometrul zero al afacerilor. Înainte de pandemie, în fiecare zi, de la stațiile de metrou Aurel Vlaicu și Pipera ieşeau peste 120.000 de oameni, cei mai mulţi dintre ei angajaţi în corporații.

Simona Mincu, reprezentant companie cu sediul în Pipera: În această zonă pot găsi o mulțime de alte facilități pe care să le aducă angajaților. Cabinete de medicină, locuri de luat masa sau acces facil la mijloacele de transport în comun, respectiv la metrou. Există posibilităţi de extindere pe laterală sau pe verticală întrucât foarte multe clădiri de birouri sunt acum în fază de construcție.

Dacă zona de business din Pipera e pe teritoriul Bucureștiului, cea rezidențială e la periferie, în Voluntari, județul Ilfov. Dar cu toate că face parte din Voluntari, Pipera este separat de restul orașului printr-o zonă parțial împădurită, traversată și de șoseaua București-Ploiești. 

Alexandra Macu, reprezentant dezvoltator imobiliar: Zona business s-a dezvoltat foarte mult în partea de nord a Bucureștiului și atunci, evident, a venit și o nevoie rezidențială din partea oamenilor. Persoane tinere, persoane care sunt bine ancorate în zona business. În partea de nord se relochează pe zona aceasta, fie prin prisma job-ului, fie pentru că avem un acces foarte rapid la centrul Bucureștiului. 

Doar că infrastructura din cartierul Pipera nu reuşeşte să ţină pasul cu cererea

Iar dezvoltarea se face, în mare parte, fără ajutorul statului. Privații investesc, statul colectează taxe și impozite și…atât. Aproape toate școlile din Pipera sunt școli private, iar străzile sunt mult prea mici și neîncăpătoare pentru populația care trăiește sau muncește aici.

Gheorghe Pătrașcu, fost arhitect-șef al Capitalei: Din păcate, era și normal cumva, ce s-a prevăzut atunci nu s-a realizat și nu a corespuns așteptărilor, și e normal, cumva. Planurile de urbanism trebuie, de obicei, actualizate la 10 ani - asta ar fi cam maximum. 

Problema e că planul urbanistic general după care încă se construieşte în zona de nord a Capitalei e tot cel din 1999, când locuitorii de acolo puteau fi număraţi pe degete.