Când viaţa depinde de un transplant

Dincolo de moarte poate sta viaţă. Prin transplant şi prin donarea de organe, putem trăi şi oferi viaţă. Cel puţin cinci mii de semeni au nevoie de un rinichi funcţional în fiecare an - asta în timp ce unul din zece riscă o boală renală gravă

Mai exact, în jur de două milioane de români. Mult mai mulţi, dezvoltă afecţiuni hepatice. Cu miile, aşteaptă un ficat. 

Tina are un cateter înfipt în piept, iar pe braţe, vânătăi - de la zeci de înţepături. Asistenta îi găseşte cu greu vena şi îi montează tuburi prin care va circula sângele. În următoarele patru ore, trebuie să stea nemişcată.

Un alt pat de spital, un alt destin, acelaşi scenariu. Un om depinde de altul. Domnul Oşan primeşte perfuzia zilnică. E slăbit şi are nevoie de putere.

Domnul Oşan s-a îmbolnăvit acum 27 de ani. În urma unei operaţii de colecist. Pe atunci, transfuziile de sânge erau un risc. Un fel de ruletă rusească. "Câştigul" lui a fost virusul hepatitei B. L-a purtat în corp un sfert de veac, fără să ştie. Până în 2011, când şi-a făcut nişte analize.

Boala atacă în tăcere. Iar domnul Oşan n-a aflat cât e de gravă decât trei ani mai târziu, când a mers la un medic specialist.

O singură dorinţă, în luna cadourilor. Când totul în jur e pregătit de sărbătoare. Chiar şi la spital. Pe holuri, Ovidiu abia observă decoraţiunile de Crăciun. Ochii lui sunt aţintiţi la soţia lui. Femeia cu care a împărţit dureri şi bucurii în ultimii douăzeci şi cinci de ani. La Tina.

Ecaterinei i s-a prescris un tratament cu prednison. Un medicament puternic şi cu multe reacţii adverse. În câteva luni, Tina s-a îngrăşat şapte kilograme. Era atât de umflată, încât şi celor din familie le era greu s-o recunoască. Deşi i-a schimbat complet înfăţişarea, tratamentul n-a avut rezultatele aşteptate. În martie, după o simplă răceală, Tina a fost la un pas de moarte.

O veste care dă peste cap orice familie. Când medicii i-au spus domnului Oşan că ar avea nevoie de un ficat nou, prima care a vrut să-i sară în ajutor a fost soţia.

Doamna Silvia a rămas acasă, în Maramureş, să aibă grijă de gospodărie. Iar domnul Oşan, la Bucureşti, internat în spital - în aşteptarea unui ficat de la un donator în moarte cerebrală.

Medicul Mihai Trifu, de la spitalul Bagdasar Arseni, e unul dintre coordonatorii de transplant din Bucureşti. Specialişti ca el sunt încă puţini. În Bucureşti, din zece spitale acreditate, doar trei sunt active. În programul de transplant, misiunea lui e să identifice potenţialii donatori. Şi să declare moartea cerebrală. Adică o comă profundă, ireversibilă, în care creierul şi-a pierdut toate funcţiile. Procedura este extrem de riguroasă. Se fac mai multe seturi de teste, de două ori.

Un pacient aflat pe lista de aşteptare trăieşte, în fiecare zi, cu gândul că s-ar putea găsi, pentru el, un organ.

După mai multe luni petrecute în spital, domnul Oşan a cerut permisiunea să meargă acasă, în Maramureş. Viaţa în spital nu i-a priit. E slăbit, obosit. După orice activitate, cât de simplă, simte nevoia să se întindă.

Aşteptarea zile, luni, la rând, l-a demoralizat. Din patul său, de acasă, perspectiva de a se întoarce, din nou, la spital pentru nu se ştie cât timp, îl nelinişteşte.

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰