Stocul de speranță

Nu o piață neagră, una fără margini. Pentru că nimeni nu i-a desenat vreuna. O piață deschisă, cu reclame, cu negocieri, cu „ofertă și cerere”, unde fetele sunt marfa și pântecele lor depozitul. Am vorbit cu o fată de douăzeci și un pic de ani care își vinde nouă luni din viață ca să-și repare niște dinți. O fată cu un copil la piept, povestind cum va renunța la următorul, încă nenăscut.

„Cât costă?” e deja o etichetă. Și etichetele, ştim bine, se negociază.

30.000 de euro la Suceava. 4.000 la Galați. „E mult, e exagerat”, spune un intermediar, ca un negustor care cântărește vieți.

Nu pot să spun că am găsit monștri. Am găsit oameni disperați, calculați, resemnați, fiecare cu rolul lui într-un mecanism pe care nimeni nu vrea să-l vadă. Fete care n-au altceva de oferit decât propriul corp. Medici care, în loc să pună întrebări, pun la cale soluții ilegale.

Problema, de fapt, e golul. Golul în care toate astea încap fără să deranjeze pe nimeni. Un gol pe care statul îl numește „lipsă de reglementare”, dar pe care eu, după tot ce am văzut, îl numesc altfel: abandon.

România nu are o lege pentru mamele surogat.

Statul a lăsat loc liber pentru ca disperarea unora să devină marfa altora. Iar țara asta nu pare grăbită să închidă ușa. Aici nu e vorba despre dreptul unui cuplu de a avea un copil. E vorba despre cât de ieftin poate fi cumpărat acel drept, pe spinarea unei fete care nu are de ales.

Probabil că, undeva, într-un birou sau pe un telefon, chiar acum, se negociază din nou. Pentru un copil care încă nu s-a născut. Pentru că, înainte de a purta un nume, un copil poartă un preț. Iar înainte de a avea o mamă, are un contract.