Analiză NYT. Ce înseamnă decizia Curții Supreme care a aruncat America în aer. Când poate fi urmărit penal un preşedinte american

Decizia Curții Supreme de a acorda președinților imunitate faţă de urmărirea penală pentru acțiuni oficiale reprezintă o creştere extraordinară a puterii executive care va avea reverberații cu mult după plecarea lui Donald Trump de pe scena politică, explică NYT. 

Dincolo de implicațiile imediate asupra dosarului lui Trump privitor la răstunarea alegerilor și de perspectiva că acesta s-ar putea simți mai puțin constrâns de lege dacă revine la putere, hotărârea contribuie şi la o creștere aproape constantă a puterii prezidențiale de la mijlocul secolului al XX-lea. Dintr-o dată, preşedinţii se bucură de un fel de prerogative monarhice, constată sursa citată. 

"Relația dintre președinte și oamenii pe care îi servește s-a schimbat irevocabil. La fiecare utilizare a puterii oficiale, președintele este acum un rege deasupra legii", a scris judecătoarea Sonia Sotomayor într-o argumentare de respingere a deciziei, poziţie la care s-au alăturat ceilalți doi judecători liberali ai Curții Supreme. 

Vezi și

Judecătorul-șef John G. Roberts Jr. a respins acest preocupări, spunând în numele majorităţii care a votat decizia cu 6-3 că președinții se deosebesc de oamenii obișnuiți, așa că este necesară protejarea lor de urmărirea penală dacă sunt acuzați că au abuzat de puterile lor pentru a încălca legea. "Ca nimeni altcineva, președintele este o ramură a guvernului, iar Constituția îi conferă puteri și îndatoriri mari", a scris acesta. Acest lucru "nu îl plasează deasupra legii; ci protejează structura de bază a Constituției din care derivă acea lege"

Cum s-a tot mărit puterea preşedinţilor americani

Niciun fost președinte înainte de Donald Trump nu a fost acuzat că a comis infracţiuni în timpul mandatului. Acest lucru a ridicat întrebarea dacă președinții anteriori au avut imunitate și dacă Departamentul de Justiție, sub președintele Biden, a încălcat o normă, permițând unui procuror special să îl acuze pe Trump, sau dacă pur şi simplu majoritatea celorlalți președinți nu au fost infractori.

După ce Richard Nixon a demisionat pentru a nu fi pus sub acuzare pentru abuz de putere în scandalul Watergate, succesorul său, Gerald R. Ford, a clasat ancheta penală asupra lui Nixon, grațiindu-l. Decizia a fost atât de nepopulară încât l-a costat pe Ford alegerile din 1976. Nixon a acceptat grațierea. Dar, în conformitate cu decizia actuală a Curții Supreme, întregul exercițiu a fost aparent inutil.

Înainte ca Nixon să fie forțat să demisioneze, puterea executivă creştea deja de zeci de ani. În timpul Războiului Rece, președinții din ambele partide au început să acționeze mai unilateral, în special în chestiuni de securitate națională, pretinzând că au drepturi constituționale de a păstra informații secrete față de Congres și tribunale. Creșterea a atins apogeul în vremea lui Nixon, care și-a rezumat filozofia puterii executive spunând "dacă președintele face asta, înseamnă că nu este ilegal".

Congresul a încercat să restabilească controlul asupra puterii executive la mijlocul anilor 1970 printr-o serie de noi legi. Dar, începând cu administrația Reagan în anii 1980, constrângerile au început să se erodeze din nou. Ronald Reagan a încercat să împingă  o agendă de politică conservatoare la care s-a opus un Congres controlat de democrați. Avocații din administrația sa au dezvoltat teorii constituționale care i-au permis să facă ceea ce dorea, chiar dacă Congresul decidea diferit.

Este cazul așa-numitei teorii executive unitare, care spune că Congresul nu poate fractura controlul președintelui asupra puterii executive prin acordarea independenţei de luare a deciziilor unei agenții de reglementare. Circumstanţele politice ale erei Reagan au determinat extinderea puterii prezidențiale pentru a fi absorbită în mișcarea juridică conservatoare care se răspândea și ea în aceeași perioadă și a ajuns să modeleze avocați republicani ambițioși. De-a lungul timpului, această atitudine a migrat în rândurile superioare ale sistemului judiciar, pe măsură ce președinții republicani au nominalizat avocați care nu erau doar conservatori din punct de vedere ideologic, dar aveau și experiențe în ramura executivă.

Cine sunt membrii Curții Supreme care au decis imunitatea parţială

Trei membri ai supermajorității conservatoare a Curții Supreme, judecătorul-șef John Roberts și judecătorii Clarence Thomas și Samuel Alito, au fost avocați ai administrației Reagan. Alți doi, judecătorii Neil Gorsuch și Brett Kavanaugh, au lucrat pentru administrația George W. Bush. Aceasta din urmă a susţinut o viziune amplă asupra puterilor constituționale exclusive ale președintelui, în special în problemele de securitate națională apărute după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.

Doar judecătoarea Amy Coney Barrett, fost profesor de drept, nu a lucrat niciodată ca avocat pentru ramura executivă. Ca fapt remarcabil, deși s-a alăturat opiniei majorității, și-a exprimat un acord mai reţinut pe chestiunea dacă procurorii ar trebui cel puțin să poată spune juraţilor despre acțiunile oficiale ale unui președinte, atunci când acestea reprezintă un context relevant pentru înțelegerea acțiunilor neoficiale pentru care acesta este urmărit penal. 

Când poate fi sau nu urmărit penal un preşedite american

Structura responsabilității sau a lipsa ei pentru urmărirea penală a unui preşedinte are trei categorii, potrivit noii decizii a Curţii Supreme. Teoretic, un fost președinte poate fi urmărit penal pentru infracţiuni neoficiale, dar care se încadrează în întregime în afara responsabilităților prezidențiale. La celălalt capăt al spectrului se află infracţiunile pe care un președinte le comite ca parte a puterilor și responsabilităților sale constituționale "de bază". Congresul nu poate interveni legal în modul în care un președinte își exercită aceste puteri, a decis majoritatea.

Așadar, președinții pot abuza în mod liber de aceste puteri având imunitate absolută față de vreo urmărire penală ulterioară. Această categorie include şi puterile enumerate în Constituție, cum ar fi grațierea sau respingerea legilor. Dar majoritatea a spus că această categorie se extinde și la încercarea lui Trump de a-i determina pe oficialii Departamentului de Justiție să organizeze anchete cu privire la acuzaţiile false de fraudare a alegerilor. 

Judecătorul-şef Roberts a scris că un președinte are "autoritate exclusivă asupra funcțiilor de investigare și de urmărire penală ale Departamentului de Justiție și ale oficialilor săi". Astfel, președintele "poate discuta despre potențiale investigații și urmăriri penale cu procurorul său general și cu alți oficiali ai Departamentului de Justiție", în conformitate cu datoria constituțională de "a avea grijă ca legile să fie executate corect".

Este important deoarece în scandalul Watergate, a existat un grad de independență a investigațiilor făcute de Departamentul de Justiție față de controlul Casei Albe. Trump a erodat deja această normă în timpul mandalului său și a promis în mod deschis că, dacă revine la putere, va folosi Departamentul de Justiție pentru a se răzbuna pe dușmanii săi.

Curtea Supremă a conturat o a treia categorie, mai ambiguă. Acesta cuprinde acțiunile oficiale pe care un președinte le întreprinde şi care nu sunt puteri executive de bază. Împarte autoritatea cu Congresul asupra lor și, teoretic, sunt supuse legilor penale.

Un președinte are, prezumtiv, imunitate faţă de urmărire penală și pentru acțiunile care se încadrează în această categorie, susţine majoritatea, dar poate fi ridicată dacă procurorii "ar putea demonstra că aplicarea unei interdicții penale acelui act" nu ar prezenta "un pericol de încălcare a autorităţii și a funcțiilor puterii executive". Cu toate acestea, în argumentarea ei, judecătoarea Sotomayor a descris această pretinsă distincție drept o farsă. În practică, a spus ea, va fi în esență imposibil pentru procurori să arate că nu există "niciun" pericol de intruziune.

Ea a declarat că majoritatea a inventat o "zonă fără legi" în jurul președintelui, care va rămâne o "armă încărcată" pentru următorii preşedinţi şi a enumerat "scenariile de coșmar" care decurg de aici. "Ordin dat echipei SEAL Team Six să asasineze un rival politic? Imunitate. Lovitură militară de stat pentru a păstra puterea? Imunitate. Mită în schimbul unei grațieri? Imunitate. Imunitate, imunitate, imunitate."

În replică, judecătorul-şef Roberts a numit această enumerare de posibile abuzuri drept "răspândire de teamă pe baza unor ipoteze extreme". Potrivit acestuia, judecătorii disidenți au trecut cu vederea "o perspectivă mai probabilă a unei ramuri executive care se canibalizează, fiecare președinte fiind liber să-și dea în judecată predecesorii, dar incapabil să-și îndeplinească îndatoririle de teamă că ar putea fi următorul".

Însă, judecătoarea Sotomayor a acuzat majoritatea că este fixată pe nevoia unei lipse de teamă a președintelui, încât a ignorat "nevoia compensatorie de responsabilitate și reținere". Niciodată în istoria SUA, a adăugat ea, președinții nu au avut motive să creadă că pot avea imunitate faţă de urmărire penală dacă și-ar folosi funcţia pentru a comite infracţiuni."În continuare, toți foștii președinți vor fi acoperiți de o astfel de imunitate", a scris ea. "Dacă cel care ocupă funcţia abuzează de puterea oficială în interes personal, legea penală pe care noi ceilalți trebuie să o respectăm nu va oferi un mijloc de protecție".

Puteţi urmări ştirile Observator şi pe Google News şi WhatsApp! 📰