"Nu văzuseră niciodată un TV". De ce au fost evacuați 264 de oameni de pe cea mai izolată insulă din lume
O erupție vulcanică produsă în urmă cu 65 de ani i-a forţat pe cei 264 de locuitori ai insulei Tristan da Cunha, una dintre cele mai izolate comunități din lume, să-și părăsească locuințele și să se refugieze în Marea Britanie, unde au descoperit pentru prima dată mașinile, magazinele și viața într-o societate industrializată. După şocul suferit din cauza regulilor lumii moderne, cei mai mulți au ales să se întoarcă pe insula lor din mijlocul Atlanticului de Sud, scrie BBC.
Aflată la jumătatea distanței dintre Cape Town, în Africa de Sud, și Rio de Janeiro, în Brazilia, mica insulă britanică se găsește la peste 2.400 de kilometri de orice alt teritoriu locuit. Pentru a ajunge acolo, este nevoie de o călătorie cu vaporul care durează aproximativ șapte zile.
Pe 10 octombrie 1961, însă, o erupție vulcanică neașteptată a pus capăt izolării în care trăiau cei 264 de localnici și i-a aruncat într-o lume complet diferită de cea pe care o cunoșteau.
"Am auzit mai întâi bubuiturile, apoi pământul pur și simplu s-a crăpat. După aceea, au început să iasă fum și foc din sol”, a mărturisit, în 1998, într-un documentar BBC, unul dintre locuitori. Mary Swain, o altă localnică, povestea cum a fugit la soțul ei și a strigat: "Ridică-te repede, Fred, se deschide pământul!”.
Fuga din calea lavei
Vulcanul insulei fusese inactiv încă de la stabilirea primilor locuitori, cu aproximativ 150 de ani înainte. În apropierea satului principal, Edinburgh of the Seven Seas, au apărut însă fisuri uriașe în pământ, la doar câteva sute de metri de case.
Până când oamenii au reușit să se refugieze cu bărcile de pescuit pe insula Nightingale, din apropiere, lava amenința deja locuințele. Toți cei 264 de locuitori au fost nevoiți să plece. A doua zi, un vapor olandez care ajunsese întâmplător în zonă i-a preluat și i-a transportat departe de insulă. În doar câteva ore, întreaga comunitate se afla la bord, lăsând în urmă aproape tot ce avea.
Localnicii au luat cu ei doar câteva obiecte pe care le puteau transporta. "O pușcă, un palton și o lampă”, își amintea Mary Swain. Au păstrat însă și bărcile de care depindea viața lor, pe care le-au depozitat ulterior în grădinile locuințelor primite în Anglia.
O lume "nouă", complet străină
După o călătorie de câteva săptămâni, locuitorii au fost găzduiți într-o fostă bază aeriană militară din apropierea orașului Southampton, pe coasta de sud a Angliei. Pentru mulți dintre ei, aproape tot ce vedeau în jur era o premieră. Nu mai văzuseră niciodată o mașină, o bicicletă sau un televizor și nu știau cum funcționează magazinele ori impozitele pe venit.
"Atâtea lucruri le sunt străine”, explica Tim Brinton într-o emisiune BBC din 1963. Pe insulă, oamenii nu foloseau bani, iar bărcile reprezentau principala lor sursă de trai. Timp de generații, trăiseră din agricultură și pescuit, departe de transformările prin care trecuse restul lumii.
Tristan da Cunha fusese descoperită în 1506 de un amiral portughez, care i-a dat numele său. Au trecut însă aproximativ trei secole până când insula a devenit o așezare permanentă.
Marea Britanie a anexat teritoriul în 1816, pentru a împiedica folosirea lui ca bază de operațiuni menite să-l elibereze pe Napoleon Bonaparte, aflat în exil pe insula Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud. Un an mai târziu, după retragerea garnizoanei britanice, caporalul scoțian William Glass a rămas pe insulă. Împreună cu familia sa și câțiva oameni, a întemeiat prima comunitate permanentă.
Până în 1961, populația ajunsese la 264 de persoane, multe dintre ele provenind din familiile supraviețuitorilor unor naufragii. În comunitate existau doar șapte nume de familie. De-a lungul timpului, recoltele de cartofi compromise și bărcile de pescuit distruse în naufragii îi aduseseră în repetate rânduri pe localnici în pragul foametei. Cu toate acestea, au rămas pe insulă, refuzând inclusiv mai multe încercări ale autorităților britanice de a-i evacua.
Banii, poluarea și programul de lucru, printre marile provocări
Adaptarea la viața din Anglia s-a dovedit dificilă. Pe lângă vremea pe care o considerau neplăcută, locuitorii au fost nevoiți să se obișnuiască cu aerul poluat și cu un stil de viață mult mai rigid. "Aici sunt prea multe gaze și prea mult fum”, spunea Joey Repetto, unul dintre localnicii relocaţi. Acesta povestea că, în drum spre prima lor locuință, tușise fără oprire.
Nici programul obișnuit de lucru, de la 9 la 5, nu le era pe plac. Obișnuiți cu pescuitul și agricultura, își organizaseră viața în funcție de anotimpuri, de vreme și de nevoile comunității, nu după un orar fix.
"Aici, când pleci dimineața la serviciu, ai o singură treabă de făcut. Știi că toată săptămâna trebuie să te trezești la aceeași oră, să mergi în același loc și să faci în fiecare zi același lucru”, explica Gerald, tatăl lui Joey.
Viața în Anglia a adus și o presiune financiară cu care insularii nu erau obișnuiți. Pe Tristan da Cunha, oamenii își puteau asigura singuri o mare parte din necesități, de la cartofi până la pește. În Marea Britanie, aproape orice presupunea cheltuieli.
"În Anglia ai nevoie de bani ca să trăiești. Pe Tristan, nu. Dacă nu avem bani, ne lipsim de ce nu putem obține. Nu ne deranjează deloc. Dacă nu am bani, pot să ies și să-mi culeg singură cartofii. Pot să merg și să-mi prind singură peștele”, spunea Mary Swain.
Diferențele dintre cele două lumi erau vizibile și în ceea ce privește siguranța. Deși pe insulă exista un singur polițist, îmbrăcat în uniformă britanică, infracțiunile erau aproape inexistente. Prin urmare, comunitatea a fost profund șocată de un incident petrecut în Anglia, când unul dintre localnici a fost atacat și rănit de doi tineri, care i-au furat bunul cel mai de preț, un ceas de aur.
Nu toate descoperirile din Marea Britanie au fost însă neplăcute. Mai ales tinerii s-au bucurat de unele dintre noutățile vieții moderne, de la costumele italienești până la pick-up-uri și muzică. "Muzica country și western este preferata noastră, mai ales Johnny Cash și Ernest Tubb”, povestea un adolescent. Îi plăceau și petrecerile dansante, unde învățase pași pe care nu-i cunoscuse pe insulă.
Întoarcerea pe insulă
În 1962, guvernul britanic a trimis o echipă pentru a evalua situația de pe Tristan da Cunha. Vulcanul încă mai scotea fum, însă geologii au stabilit că nu mai era activ.
Spre surprinderea autorităților, satul Edinburgh of the Seven Seas suferise pagube relativ mici. Lava își schimbase direcția în ultimul moment și se revărsase în mare, lucru pe care localnicii l-au interpretat ca pe un semn al intervenției divine. Unele acoperișuri din stuf fuseseră arse, dar majoritatea caselor rămăseseră în picioare.
În absența proprietarilor, unele locuințe fuseseră jefuite, iar marinarii care trecuseră prin zonă furaseră câteva animale. Cu toate acestea, o parte importantă a gospodăriilor supraviețuise.
Găinile se înmulțiseră, deși câinii deveniseră sălbatici și omorâseră o parte dintre oi. Vitele găsiseră suficientă hrană pe pășunile bogate ale insulei, iar în turme apăruseră viței. Lava acoperise plajele, dar întoarcerea era posibilă.
Autoritățile britanice au organizat un vot secret în sala comunității de la baza aeriană unde erau găzduiți refugiații. Toți locuitorii cu vârsta de peste 21 de ani au putut să-și exprime opțiunea. Rezultatul a fost aproape unanim: 148 au votat pentru întoarcerea acasă, iar cinci s-au pronunțat împotrivă.
O echipă restrânsă a revenit mai întâi pe insulă pentru a pregăti terenurile și a planta cartofii necesari recoltei din anul următor. În noiembrie 1963, cei mai mulți dintre locuitori s-au întors la Tristan da Cunha.
O comunitate care a rămas unită
Elaine Repetto, născută pe insulă, dar care a ales să plece în 1984, explica, într-un interviu acordat BBC în 1998, de ce Tristan da Cunha continuă să exercite o asemenea atracție asupra locuitorilor săi.
"Suntem foarte independenți și ne-am obișnuit să înfruntăm elementele naturii pentru a supraviețui. Trebuie să ne bazăm unii pe alții într-un mod pe care l-ai întâlni în foarte puține alte locuri”, spunea ea.
